1 IOAN

 

Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în originalul grec: ”Ioanou A" - „Ioan A", ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui Ioan.

 

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan și aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei și fratele lui Iacov, cel dintîi martir al Bisericii creștine. Ioan și Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor trei" pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredințat lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălțare și Rusalii, Ioan a devenit unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.

 

Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite și în Apocalipsa. Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supraviețuit tuturor celorlalți apostoli și a ajuns să fie privit ca apărător al credinței creștine într-o vreme cînd „ereziile" atacau crezul Bisericii creștine.

 

Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărților Bibliei, și al epistolelor „ioanine" în special, trebuiește făcut și cu ochiul și inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă și un mesaj personal, „către credincioși".

 

Fără a nega deosebitul conținut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existența unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla într-o anumită situație:

 

„Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieșit ca să se arate că nu toți sînt dintre ai noștri" (1 Ioan 2:19).

 

Pretutindeni forma de adresare este: „eu", „voi", „noi" obișnuită în conversația celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiți „copilași preaiubiți". Autorul îi iubește pe cei cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor față de influențele lumii și față de ereziile falșilor învățători. Dorește creșterea lor spirituală în dragoste, credință și sfințenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt și la ceea ce ei cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, și îi învață. Toate aceste amănunte sînt particulare activității unui păstor și se regăsesc astăzi în viața acelora pe care același Mare Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredințeze o parte a turmei Sale.

 

Fără nici o îndoială, epistolele au și un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate teologice scrise în liniștea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinți, izvorîte din necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a unor falși învățători: „Copilașilor, nimeni să nu vă înșele" (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce cautăsă vă rătăcească" (1 Ioan 2:26).

 

După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în erezia „Docetismului". Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein" - „a părea", „a fi aparent". În dogmatica lor Isus „părea" a fi om, era uman numai „în aparență", căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări" din Vechiul Testament, care se iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă umană.

 

Astăzi noi cunoaștem această erezie din scrierile „patristice" în care „părinții bisericești" au folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp și Tertulian.

 

Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legată așa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relația dintre aspectul uman al lui „Isus" și aspectul divin al „Fiului" și al „Cristosului". Accentul negației nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent" cu „Omul Isus".

 

Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniți în epistole pot și trebuie să fie încadrați în gruparea „gnosticilor".

 

Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul" este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar și evreiești sau chiar pseudo-creștine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au născut.

 

La origine, gnosticismul a fost o învățătură păgînă care a reușit să combine în sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei" și „supremația conștiinței". Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici" era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului".

 

Conceptul de „materie coruptă definitiv și păcătoasă în structură" a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental și oriental. Părerea aceasta a dat naștere unei teorii despre existența unei succesiuni valorice de „eoni" sau emanații din Ființa Supremă. Aceste sfere concentrice succesive de „eoni" se aflau la distanțe din ce în ce mai mari de „pleroma" sau mediul existenței de Sine a Ființei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporțional cu îndepărtarea de sursa de sfințenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a ființării, s-ar fi aflat lumea materială.

 

A. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect „întruparea", posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfințenie să se dezbrace de slavă și să ia chip de om. Într-adevăr religia creștină susține că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuși și că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt" al Duhului lui Dumnezeu.

 

Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos", gnosticii erau adepții unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului". Aceast㠄iluminare" se putea produce printr-o cunoaștere „esoterică" însușită în cadrul unor ceremonii speciale. Inițiații deveneau „psuchikoi", oameni care și-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra muritorilor de rînd.

 

Cea mai timpurie tradiție asociază Epistolele lui Ioan cu viața Bisericii din Asia Mică. Subscriem și noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se știe c㠄gnosticismul" se infiltrase mai ales în mișcarea creștină din acele regiuni, iar prezența unui „mare" inițiat ca Cerintius din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan.

 

Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susținea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci ar fi fost fiul natural al Mariei și al lui Iosif, lucru care bineînțeles că nu l-a împiedicat de fel să devină cel mai drept și mai înțelept dintre toți oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut" și să înfăptuiască minuni. La sfîrșitul vieții lui Isus, „divinul" Cristos l-a părăsit și l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, și să moară. Toate aceste evenimente penibile au fost trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detașat impasibil, senin și de neatins ca orice ființă spirituală".

 

În esență, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat inițial și apoi reîntors neatins în „pleroma".

 

Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conține cîteva expuneri de argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.

 

Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduiește că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul". Tot așa în 1 Ioan 4:3 și în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh, care mărturisește că Isus Cristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh, care nu mărturisește pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum", „Căci în lume s-au răspîndit mulți amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Anticristul!"

 

Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă și cu sînge; nu numai cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă și cu sînge" (sîngele se referă la suferințele și moartea Sa).

 

Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susținea c㠄Cristosul divin" s-a pogorît asupra lui Isus după botez și că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus Cristos, persoană unică și unitară a trecut și prin botez și prin moarte.

 

B. Despre latura morală a sistemului „gnostic" găsim informații în scrierile lui Irineus și Eusebius.

 

Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „...împreunarea între bărbați... mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism". Despre Nicolaiți citim și în Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiți ca unii „cu fapte și cu o învățătură" pe care Dumnezeu „le urăște".

 

Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 și mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine are nădejdea aceasta în el, se curățeste, după cum El este curat", „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește... pentru că este născut din Dumnezeu" și „Oricine rămîne în El, nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut".

 

Pentru Ioan, nașterea din Dumnezeu și trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creație sînt incompatibile și ireconciliabile.

 

C. A treia caracteristică a „gnosticilor", incluzîndu-l bineînțeles și pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocrație" a iluminaților, singurii care au ajuns să cunoasc㠄adîncimile", gnosticii erau stăpîniți de un profund dispreț față de ceilalți oameni și în primul rînd față de creștini.

 

Ioan răspunde acestei învățături astfel: „Cine zice că este în lumină, și urăște pe fratele său, este încă în întunerec pînă acum" (1 Ioan 2:9).

 

Cuvîntul „dragoste" este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creștinii din toate timpurile au ajuns să-l supranumeasc㠄apostolul iubirii". Se pare că Ioan și-a meritat cu prisosință acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viața „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul": „Ajuns la o vîrstă înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe brațe și adus în mijlocul adunării, căreia îi repeta mereu unul și același mesaj al dragostei: „Copilașilor, iubiți-vă unii pe alții". Cîteodată ei îl întrebau: „Învățătorule, de ce ne spui mereu asta?" Răspunsul lui era invariabil acesta: „Pentru că este porunca Domnului și pentru că dacă o împliniți numai pe aceasta este deajuns...”

 

Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, împotriva indiferentismului moral și împotriva aroganței lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan își clădește răspunsul pe trei stîlpi de forță ai adevăratului creștinism: credința în Isus ca și Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului și trăirea în dragostea frățească.

 

Conținutul cărții: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falși învățători", care tulburau viața credincioșilor. El atrage atenția asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolică, influența lor drăcească și învățătura lor falsă. Iată de ce el îi numește:

 

1. „Falși profeți" (1 Ioan 4:1). Un profețește un om care vorbește sub directa influență a unei puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura" prin care vorbește Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotriv㠄gura" prin care se face auzit „duhul rătăcirii". Iată de ce examinarea învățăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor" (1 Ioan 4:1-6).

 

2. „Amăgitori" (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în rătăcire, promițîndu-le lucruri care nu există de fapt.

 

3. „Anticriști" (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învățăturii lor neagă personalitatea divin-umană a Domnului Isus Cristos.

 

Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulți"; „mulți falși profeți", „mulți amăgitori" și „mulți anticriști". Acest lucru ne este confirmat și de faptul că ei au reușit pentru o perioadă de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această fracțiune „ne-creștină" se separase de Biserică: „au ieșit din mijlocul nostru" și „s-au dus în lume" (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuși aceasta ruptură a reușit să-i tulbure pe mulți dintre membrii adunării, așa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin rămînerea lor în Cristos „i-au biruit" pe dușmanii adevărului (1 Ioan 4:4).

 

Cuvinte cheie și teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea creștină". Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein" - a cunoaște, a observa, a pricepe (de 15 ori), și „eidenai" - a fi sigur pe ceea ce ști. Cuvîntul caracteristic acestei epistole este: „parresia" -„îndrăzneală, încredere în atitudine".

 

Certitudinea creștină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia creștină este o sumă de adevăruri), și (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creștin a fost „născut din nou" și are în sine „arvuna vieții veșnice". Epistola lui Ioan este tocmai o expunere și o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creștine.

 

Cunoașterea creștină este o cunoaștere absolută și duce la o certitudine absolută. Bineînțeles că este vorba despre aspectul calitativ al cunoașterii, nu de cel cantitativ. Creștinul este cel care cunoaște „adevărul" lucrurilor. El cunoaște adevărul despre lume și despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuși, despre datoria și destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), și mai presus de toate, creștinul cunoaște adevărul despre Dumnezeu și despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).

 

Ca să ajungem la certitudinea creștină despre persoana și lucrarea lui Cristos avem în primul rînd:

 

1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis" (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit" (1 Ioan 5:20) și „s-a manifestat" său „a fost arătat" („ephanerothe" în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Această venire a Lui a fost „în trup" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă și cu sînge" (1 Ioan 5:6).

 

Toate aceste realități îl obiectivizează și-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experiența nașterii, cu botezul și cu trăirea morții. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit în „trup" a trăit printre oameni și prin relatările lor ajungem la a doua sursă a cunoașterii:

 

2. Mărturia apostolilor - „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieții - pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut și auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos", „Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii" (1 Ioan 1:1-3; 4:14).

 

Al treilea lucru care ne dă certitudine este:

 

3. „Ungerea Duhului Sfînt". Ea funcționează ca un al șaselea simț prin care putem pătrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis", la cunoaștere: „Cît despre voi, ungerea pe care ați primit-o de la El, rămîne în voi, și n-aveți trebuință să vă învețe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învață despre toate lucrurile și este adevărată, și nu este o minciună, rămîneți în El, după cum v-a învățat ea" (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).

 

Această cale de cunoaștere este în lăuntrul creștinului și se întregește cu dovezile exterioare ale „apei și sîngelui" (1 Ioan 5:6, 8, 9).

 

În demonstrația pe care o face pentru a-i convinge pe credincioși despre certitudinea vieții veșnice, Ioan este cel puțin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viața veșnică, oricît de „iluminați" ar fi ei.

 

Distincția aceasta între adevărații creștini pe care vrea să-i întărească și adversarii eretici cu care se înfruntă este vizibilă în tot conținutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi" și „ei":

 

Aceste două grupări distinctive există și astăzi. Unii, încrezuți și plini... de ceea ce de fapt nici nu posedă, iar ceilalți, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranța mîntuirii și cărora li se pare chiar o obrăznicie să susții că așa ceva poate exista! Toți aceștia trebuie să afle că există o siguranță creștină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici înșelătoare, ci dimpotrivă luminoasă și cu prisosință revelată de însuși Dumnezeu.

 

Pentru a confirma și cerceta calitatea credinței, apostolul Ioan le propune creștinilor trei teste caracteristice:

 

1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinței noastre. Adevărata credință susține că Isus este „Fiul lui Dumnezeu" (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) și c㠄Cristosul a venit în trup" (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).

 

Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creștin: „Oricine tăgăduiește pe Fiul, n-are pe Tatăl" (2:23).

 

2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire și în păzirea poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină" (1:5). Păcatul este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu „s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; și în El nu este păcat" (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste două afirmații este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu"„nu păcătuiește" pentru că a pus capăt unei vieți de păcat (1 Ioan 3:9).

 

Orice experienț㠄mistică", presupusă a fi creștină, însoțită de imoralitate trebuie imediat abandonată: „Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul" (1:6).

 

3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră față de ceilalți. „Dumnezeu este dragoste" postulează Ioan, așa că toți cei născuți din El trebuie să moștenească această aplecare plină de afecțiune față de ceilalți oameni.

 

„Prea iubiților, să ne iubim unii pe ceilalți; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește, este născut din Dumnezeu, și cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:7, 8).

 

A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viața veșnică înseamnă a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:

 

„Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul" (1:6).

 

„Cine zice: „Îl cunosc", și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și adevărul nu este în el" (2:4).

 

„Cine zice că este în lumină, și urăște pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum" (2:9).

 

O certitudine solidă despre Cristos și despre viața veșnică este singura forță care poate anima mărturisirea creștină a Bisericii.

 

SCHIȚA CĂRȚII

 

Prefața (1:1-4)

 

I. Mesajul apostolic și implicațiile lui morale (1:5 - 2:2)

Împotriva:

a. negării faptului că păcatul rupe părtășia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)

b. negării faptului că păcatul există în însăși natura noastră (1:8, 9)

c. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)

 

II. Prima aplicare a testelor (2:3-27)

a. ascultarea sau „testul moaral" (2:3-6)

b. dragostea sau „testul social" (2:7-11)

c. o digresiune despre Biserică (2:13-14)

d. o digresiune despre lume (2:15-17)

e. credința sau „testul doctrinal" (2:18-27)

 

III. A doua aplicare a testelor (2:28 - 4:6)

a. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 - 3:10)

b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)

c. o digresiune despre siguranță și despre îndoială (3:19-24)

d. o detailare a testului doctrinal = credința (4:1-6)

 

IV. A treia aplicare a testelor (4:7 - 5:5)

a. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)

b. o combinare a testelor doctrinal și social (4:13-21)

c. o combinare a celor trei teste (5:1-5)

 

V. Cei trei martori și siguranța pe care ne-o dau ei (5:6-17)

a. cei trei martori (5:6-12)

b. siguranța noastră ca o consecință (5:13-17)

 

VI. Trei afirmații și o scurtă îndrumare (5:18-21)

a. „Știm" că neprihănirea este divină (5:18)

b. „Știm " că lumea zace în păcat (5:19)

c. „Știm" că Evanghelia este mîntuitoare (5:20)

d. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)

 

********************************************