TEMPLUL

II Cron. 5:1 „Astfel a fost isprăvită toată lucrarea pe care a făcut-o Solomon pentru Casa Domnului Apoi a adus argintul, aurul și toate uneltele pe care le închinase Domnului tatăl său David, si le-a pus în vistieriile Casei lui Dumnezeu."

ISTORIA TEMPLULUI.

(1) Precursorul Templului a fost cortul întâlnirii, cort pe care Israeliții au fost instruiți de Dumnezeu să-l construiască, în pustie, la Muntele Sinai (Ex. 25-27; 30; 36-38; 39:32-40:33). După intrarea în Țara promisă a Canaanului, ei au păstrat locașul sfânt mobil până în vremea împăratului Solomon, în decursul primilor ani ai domniei sale, el a însărcinat mii de oameni să ia parte la zidirea Templului Domnului (vezi I Împ. 5:13-18). În al patrulea an al domniei sale s-au pus temeliile Templului; șapte ani mai târziu acesta era isprăvit (I Împ. 6:37-38). Închinarea față de Domnul, în mod deosebit jertfele oferite Lui, aveau acum un loc consacrat în cetatea Ierusalimului (vezi articolul CETATEA IERUSALIMULUI, ).

(2) În perioada monarhiei, Templul a trecut prin câteva cicluri de pângărire și restaurare. El a fost jefuit de către Sisac al Egiptului în timpul domniei împăratului
Roboam (II Cron. 12:9) și a fost înnoit de către împăratul Așa (II Cron. 15:8,18).După încă o perioadă de idolatrie și declin spiritual, împăratul Ioas a reparat Casa
Domnului (II Cron. 24:4-14). Mai târziu împăratul Ahaz a luat unele din uneltele Templului, le-a trimis împăratului Asiriei ca un mijloc politic de împăciuire și a
închis ușile Templului (II Cron. 28:21, 24). Fiul său Ezechia le-a deschis din nou, a reparat și a curățit Templul (II Cron. 29:1-19), numai că el avea să fie din nou
pângărit de către fiul său Manase ( II Cron. 33:1-7). Nepotul lui Manase, Iosia a fost ultimul împărat din Iuda care avea să repare Templul (II Cron. 34:1, 8-13). Idolatria a  continuat printre  succesorii  săi  și  în  cele  din  urmă Dumnezeu  a  îngăduit împăratului Babilonului, Nebucadnețar, în anul 586 în. Hr. să dărâme complet Templul (II Împ. 25:13-17;
II Cron. 36:18-19).

(3) Cincizeci de ani mai târziu, împăratul Cir a permis Evreilor să se întoarcă din Babilon în Palestina și să rezidească Templul (Ezra 1:1-4). Zorobabel a condus efortul de rezidire (Ezra 3:8), depășind opoziția unor oameni care trăiau în acea țară (Ezra 3:8). După o întârziere de aproximativ un deceniu, i s-a permis poporului să reia proiectul (Ezra 4:24-5:2) și acesta a fost isprăvit și sfințit în anul 516 în. Hr. (Ezra 6:14-18). La începutul epocii Noului Testament, împăratul Irod a cheltuit mult timp și mulți bani reparând și înfrumusețând al doilea Templu (Ioan 2:20); acesta a fost Templul pe care Isus l-a curățit în două împrejurări (Mat. 21:12-13; Ioan 2:13-21). în anul 70 d. Hr., însă, după numeroase răzvrătiri ale Evreilor împotriva autorităților romane, Templul împreună cu toată cetatea Ierusalimului au fost iarăși nimicite și făcute de nelocuit.

SEMNIFICAȚIA TEMPLULUI PENTRU ISRAELIȚI, în multe privințe Templul avea aceeași semnificație pentru Israeliți ca și cea a Ierusalimului (vezi articolul CETATEA IERUSALIMULUI, ).

(1) El simboliza prezența și ocrotirea Domnului Dumnezeu în mijlocul poporului Său (comp. cu Ex. 25:8; 29:43-46). Când Templul a fost sfințit, Dumnezeu S-a pogorât din cer, l-a umplut cu slava Sa (II Cron. 7:1-2; comp. cu Ex. 40:34-38) și a promis să așeze acolo Numele Său (II Cron. 20,33). Astfel, când poporul lui Dumnezeu dorea să se roage Domnului, ei trebuiau s-o facă stând cu fața spre Tem­plu (II Cron. 6:24, 26, 29, 32) știind că Dumnezeu îi va auzi „din locașul Lui (Ps. 18:6).

(2) Templul reprezenta de asemenea răscumpărarea de către Dumnezeu a poporului Său. Existau două importante activități care aveau loc acolo: jertfele zilnice pentru păcat pe altarul de aramă și Ziua Ispășirii, când marele preot intra în Locul prea sfânt ca să stropească cu sânge spre capacul ispășirii al chivotului, în vederea ispășirii păcatelor poporului (comp. cu Lev. 16; I Împ. 8:6-9). Prin aceste ritualuri de la Templu, Israeliților li se reamintea natura prețioasă a răscumpărării lor și a împăcării cu Dumnezeu.

(3) Niciodată în istoria poporului nu a avut Dumnezeu mai mult de un locaș sfânt sau Templu. Aceasta a demonstrat faptul că există numai un singur Dumnezeu Domnul Dumnezeul legământului Israeliților.

(4) Totuși, Templul nu avea garanția  absolută a prezenței lui Dumnezeu. El simboliza prezenta lui Dumnezeu numai atât cât poporul respingea orice  alți dumnezei și asculta de legea sfântă a lui Dumnezeu. Mica, de exemplu, a mustrat căpeteniile poporului lui Dumnezeu din cauza violenței și materialismului lor în timp ce ei se simțeau asigurați că nici un rău n-ar putea să li se întâmple atât cât ei aveau simbolul  prezenței  lui  Dumnezeu printre  ei   (Mica  3:9-11).  El  a proorocit  că Dumnezeu le va da o lecție prin nimicirea Ierusalimului împreună cu Templul lui. Mai târziu Ieremia atrăgea atenția națiunii idolatre a lui Iuda în legătură cu amăgitoarea consolare a lor prin repetarea permanentă a cuvintelor „Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului" (Ier. 7:2-4, 8-12). Din cauza felului lor de viață nelegiuit, Dumnezeu va nimici simbolul prezenței Sale -Templul (Ier. 7:14-15); El chiar i-a si spus lui Ieremia că este zadarnic ca el să se roage pentru poporul lui Iuda, fiindcă Domnul nu-l va asculta (Ier. 7:16). Singura lor nădejde era să-și îndrepte căile și faptele (Ier. 7:5-7).

SEMNIFICAȚIA TEMPLULUI PENTRU BISERICA CREȘTINĂ. Rolul Templului în N.T. trebuie să fie înțeles pe fondul a ceea ce simboliza Templul în V.T.

(1) Isus Însuși, la fel ca și proorocii V.T., a criticat întrebuințarea greșită a Templului. Prima (Ioan 2:13-17) și ultima din marile Sale acțiuni publice (Mat. 21:12-13) au fost curățirea Templului de cei care distrugeau adevăratul lui scop spiritual (vezi Luca 19:45, nota). El a continuat prezicând ziua când Templul va fi nimicit complet (Mat. 24:1-2; Marcu 13:1-2; Luca 21:5-6).

(2) Membrii Bisericii primare din Ierusalim luau frecvent parte la rugăciune în Templu (Fapte 2:46; 3:1; 5:21, 42). Ei făceau aceasta din obișnuință, știind totuși
foarte bine că acesta nu era singurul loc unde cineva putea să se roage Domnului (vezi Fapte 4:23-31). Ștefan, și mai târziu Pavel, au mărturisit că prezența lui Dumnezeu nu putea fi limitată la un templu făcut de mâini omenești (Fapte 7:48-50; 17:24).

(3) Centrul de închinare pentru creștini se transferă de la Templu la Isus Hristos Însuși. El, nu Templul, reprezintă acum prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. El este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (Ioan 1:14) și în El locuiește toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2:9). Isus merge atât de departe încât Se numește pe Sine Templu (Ioan 2:19-22); prin jertfa Sa pe cruce El a împlinit toate jertfele care aveau loc în Templu (comp. cu Evr. 9:1-10:18). Să observăm de asemenea și faptul că în convorbirea Sa cu femeia Samariteancă, Isus a afirmat că închinarea va putea să aibă loc nu într-o clădire anumită ci „în duh și în adevăr", adică, în orice loc unde oamenii cred în mod neprefăcut în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu și primesc Duhul lui Dumnezeu prin Hristos (vezi Ioan 4:23, ).

(4) De când Isus Hristos întruchipează semnificația Templului și de când Biserica este trupul Său (Rom. 12:5; I Cor. 12:12-27; Efes. 1:22-23; Col. 1:18), Biserica a fost desemnată ca „Templul lui Dumnezeu" în care locuiesc Hristos și Duhul Său (I Cor. 3:16; II Cor. 6:16; comp. cu Efes. 2:21-22). Prin Duhul Său,  Hristos trăiește în Biserica Sa și cere trupului Său să fie sfânt. La fel cum în V.T. Dumnezeu nu tolera pângărirea Templului Său, tot așa El avertizează că va nimici pe oricine care pângărește Biserica Sa (I Cor. 3:16, 17;  cu privire la modurile în care oamenii corup și pângăresc Biserica).

(5)    Duhul Sfânt nu trăiește numai în Biserică, ci și în credinciosul individual ca templu al Său (I Cor. 6:19). Pentru acest motiv Pavel avertizează în mod hotărât
împotriva oricărei pângăriri a trupului omenesc prin imoralitate sau necurăție (vezi I Cor. 6:18-19, ).

(6) În sfârșit, să reținem că nu este nevoie de un Templu în Noul Ierusalim (Apoc. 21:22). Motivul pentru aceasta este limpede: deoarece Templul era numai un simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său și nu realitatea deplină, nu este necesar nici un Templu atunci când Dumnezeu și Mielul trăiesc printre ei: „Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul sunt Templul ei" (Apoc. 21:22).