TATĂL MEU

În anul 1980, după o lungă si grea suferință, s-a stins din viață mama a doua. A avut o operație la fiere, după care s-a simțit mai bine pentru o lună, apoi au început dureri tot mai mari. Doctorii au constatat că are cancer si, după 5 luni de dureri cumplite, s-a stins din viață.

Cu doi ani înainte de a fi operată mama, tata s-a îmbolnăvit de prostată. După toate analizele făcute  medicii au stabilit diagnosticul: cancer la vezică. Boala a durat mai mult -tata avea o mare ambiție să nu stea pe pat si a dus mult timp boala pe picioare. Dorea foarte mult să rămână în viață. Noi, de asemenea doream si credeam că Dumnezeu va face această lucrare, căci nici o boală nu este prea grea în fața puterii Sale. Cu toții am insistat înaintea Domnului să-l vindece, dar în urma rugăciunii de mijlocire Domnul ne-a vorbit că nu se vindecă: tata va trebui să plece. Tata ne întreba des să-i spunem care a fost răspunsul Domnului, dar noi nu îndrăzneam să-i spunem adevărul pentru că vedeam că prea mult dorea să trăiască.

În timpul acesta a trecut mama din viață si aceasta l-a, afectat într-atât pe tata, încât a căzut la pat. La înmormântarea mamei, l-am adus în familia noastră si l-am dus la un medic specialist pentru a încerca tot ce mai era cu putință, dar fără nici un rezultat. Atunci am chemat acasă pe un slujitor al Domnului să-i facă ungerea cu untdelemn după rânduială bisericii, în timpul rugăciunii, Duhul Sfânt a vorbit printr-un frate că "Scurt este timpul si durerile se vor sfârși, căci va părăsi pământul." După rugăciune, fratele prin care a vorbit Domnul, a spus că nu va trece mai mult de o lună, si bolnavul va fi în țărâna pământului. Atunci a înțeles clar si tata că hotărârea nu se schimbă si că mai sunt doar puține zile de suferință. Din acel moment, el s-a schimbat complet. Până atunci vorbea cu noi, se silea să mănânce si cerea să-i punem casetofonul cu cântări si predici, dar de când a înțeles că va pleca în curând, nu i-a mâi trebuit să asculte nimic, mânca foarte puțin, iar cu noi vorbea foarte rar. Era mereu îngândurat, parcă gândurile lui se concentrau la clipa plecării. A stăruit mult să-l ducem acasă, că vrea să moară în casa și-n patul lui. Spunea că are unele lucruri de pus în rânduială cu privire la familie, la copii (eram 12 copii de la amândouă mamele). Unul din frații mei a venit si l-a dus acasă, iar după două săptămâni s-a* împlinit ce a fost hotărât. Tata a trecut din viață exact cum a spus Domnul: când s-a împlinit o lună de la data lucrării, a fost înmormântat. Deși am știut că trecerea lui a fost hotărâtă, noi am rămas foarte întristați. Cu trei zile înainte de a muri, sora mea m-a sunat la telefon, spunându-mi să mergem acasă, că tata este grav de tot si dorește să ne mai vadă o dată. Imediat am plecat în adevăr era foarte grav. M-am dus lângă el, l-am sărutat pe față si am plâns pe umărul lui spunându-i: "Tată, ai dorit să ne vezi si iată, am venit toți copiii. Spune-ne măcar o vorbă." Ne privea plângând dar nici o vorbă nu ne-a spus. De câte ori se deschidea ușa, se uita să vadă cine a intrat, si din ochi îi curgeau lacrimi, pentru că si noi plângeam. L-am rugat din nou: "Tată, măcar o vorbă spune-ne. N-ai nimic să ne spui?" A încercat să ne zică ceva; mișca din buze, dar grai nu a avut, iar noi nu am înțeles nimic. Avea dureri îngrozitoare si se chinuia greu. A fost conștient până în clipa plecării, dar de vorbit nu a mai vorbit nimic. Pe mine m-a durut mult aceasta: cum a plecat tata dintre  12 copii fără să spună măcar un cuvânt? Mă întrebam ce o fi vrut să ne spună când își mișca buzele iar lacrimile îi curgeau pe obraz... în data de 8 octombrie 1980, tata a trecut din viața aceasta în viața cealaltă. Eu plângeam după el în fiecare zi. A fost tată bun, care a suferit mult până ne-a crescut si mi-am amintit si de luptele grele ce le-a avut.în biserică, fiind conducător de adunare. Mă gândeam: "Oare s-a împăcat cu toți cei cu care a avut divergențe? I-a iertat pe toți? Nu cumva după o viață de pocăință să fi rămas cu vreo legătură nedezlegată, sau cu vreun lanț al răutății si să nu poată ajunge la cununa pentru care s-a luptat o viață întreagă." Mă acuzam pe mine că nu am vorbit cu el despre aceste lucruri când a fost la mine, pentru ca el să fie pregătit în această privință. Aceste gânduri mă frământau foarte mult si am vărsat lacrimi, cerând Domnului să-mi arate unde e sufletul lui si dacă a fost pregătit a-L întâlni pe Domnul. Rugăciunea mea a fost ascultată si, după două luni si jumătate, în 27 dec. 1980, Domnul mi-a arătat ce I-am cerut printr-un vis de noapte.

Mi se părea că eram în curte la casa părintească si deodată, am văzut pe tata intrând în curte. Era îmbrăcat într-o haină albă lungă până la pământ. La față arăta întinerit, ca la vreo treizeci de ani; era el - chipul lui, dar trăsăturile feței erau mult înfrumusețate. I-am ieșit înainte si i-am zis: "Cum tată, ai venit din nou acasă? Acum nu mai este nimic de ascuns - știm că ai murit și dumneata de asemenea știi că ai murit. Cum de ai venit din nou acasă?" "Pentru că ați plâns mult după mine", a răspuns tata. "Ați spus că nu v-am zis nimic înainte de a pleca de la voi." Am intrat cu el în casă si am șezut pe patul unde a zăcut când a fost bolnav. Am șezut lângă el și l-am întrebat: "Tată, când ai plecat dintre noi, ai avut dureri mari? Spune-mi cum te simți acum? Nu te mai doare nimic?" Tata a răspuns: "Nu. Acesta este trup ceresc, în trupul acesta ceresc nu mai este suferință, nici durere. Trupul acesta nu are nici greutate - este ușor ca un fulg." în vis mi se părea că în jurul lui eram cinci dintre copii. El a ridicat o mână si a zis: "Uitați-vă cum este trupul acesta ceresc." Mâna era transparentă ca la radiografie.

"Acum vreau să vă spun de ce nu v-am răspuns nimic când am plecat de la voi. Până m-am simțit mai bine, mi-a fost greu să vorbesc despre plecarea mea pentru că am văzut că voi doreați mult să rămân între voi, si eu doream la fel, gândin­du-mă că ar fi mai de folos să rămân decât să fiu în țărâna pământului. Nu știam ce înseamnă să fi mutat la Domnul. Crezând că Domnul își va schimba hotărârea și îmi va mai lungi zilele, nu am mai vorbit cu voi despre trecerea mea ca să nu vă întristez. Când am văzut că hotărârea nu se schimbă, că trebuie să plec, durerile erau deja prea cumplite si nu mai puteam vorbi. As fi vrut să vă vorbesc dar nu am mai avut grai. Acum vă voi spune ce am vrut să vă spun atunci: să păstrați sfaturile ce vi le-am dat cât am fost între voi, să păziți credința adevărată în Domnul Isus, să fiți smeriți si umili si să vă purtați într-un chip vrednic de chemarea cerească, nu după chipul veacului acestuia, ci așa cum v-am învățat. Să rămâneți la cele smerite, căci smerenia merge înaintea slavei, iar mândria merge înaintea pieirii. Dar lucrul cel mai principal este SĂ NU ÎNTRISTAȚI PE DUHUL SFÂNT. Acesta este lucrul de care se ține cont sus.

Acolo unde sunt, este un loc bine pregătit, unde se strâng duhurile credincioșilor. Este un loc nisipos si cu verdeață, dar nisipul nu este ca pe pământ ci este argintiu. Locul acela este străbătut de izvoare de apă ce curg limpezi, iar pe marginea lor sunt niște pomi cu frunze late ca palmierii. Noi stăm la umbra lor pe marginea apei si ne odihnim." Era minunat că în timp ce tata povestea cum este locașul de odihnă, mi se arăta în vedenie tot ce spunea el. "Noi acolo ne odihnim, dar lucrul cel mai important este că în fiecare dimineață, în răcoarea zilei, vine Domnul Isus la noi. îl întâmpinăm toți în picioare, apoi El ne spune să stăm jos si stă de vorbă cu noi. Atâta suntem de fericiți când vine Domnul Isus, că nu vă pot spune în cuvinte ce bine e acolo cu Domnul. După ce stăm de vorbă, ne spune să ne odihnim că în răcoarea zilei următoare vine iarăși la noi. Acolo ni s-a spus că vom sta până la învierea de apoi, la înviere vom fi mutați și vom fi pururea cu El. Locașul se numește «Sânul lui Avraam»." în timp ce tata vorbea, eu îl mângâiam pe mâini și îl sărutam pa față, spunându-mi în gând: "Uite e tata cu adevărat, a venit la noi" și eram tare fericită. Amintindu-mi de o soră ce murise nu cu mult înainte de el, l-am întrebat dacă a întâlnit-o si dacă e și ea în același loc cu el. Tata a zis: "Nu copii, nu e în același loc. Ea este în alt locaș, unde se află cei ce au fost credincioși pe pământ însă nu și-au păstrat viața în sfințenie până la sfârșit si au întristat pe Duhul Sfânt; ei nu sunt nici cu noi, nici la un loc cu cei răi, care nu s-au pocăit și nu au cunoscut pe Domnul. Spre deosebire de locul unde suntem noi, Domnul Isus nu merge deloc la ei - ei nu văd pe Domnul până la judecată, în locul în care sunt ei, în fiecare dimineață merge un înger puternic si stă de vorbă cu ei. El le aduce aminte de tot ce au făcut când au întristat pe Duhul Sfânt. Ei stau tot timpul sub semnul remușcării si le pare rău de ceea ce au făcut, că nu au prețuit îndeajuns jertfa Domnului Isus. Lor li se spune că vor trece pe la judecată si după cum vor fi judecați (dacă mila va birui judecata în vederea faptelor ce le-au făcut în Numele Domnului) vor vedea pe Domnul; dar, când vor fi judecați după fapte, dacă mila nu va birui judecata, Domnul le va spune că niciodată nu i-a cunoscut. Ei stau tot timpul sub semnul întrebării - ce va fi cu ei la judecată? Aceasta este o stare foarte grea pentru ei. Luați bine seama la ce vă spun: "NU ÎNTRISTAȚI PE DUHUL SFÂNT" (Efes. 4:30-32). Păstrați-vă viața curată că atunci când vine timpul să plecați si voi de pe pământ, să fim toți împreună cu Domnul. Prin orice greutăți si încercări veți trece, luați bine seama ce vă spun: nu întristați pe Duhul Sfânt, ca să aveți parte de întâia înviere."

Eu mă gândeam la marea bucurie ce mi s-a dat să-l văd pe tata si să-l aud. Atât de mult mă bucuram de sfaturile ce ni le dădea, încât m-am gândit că ar fi fost bine dacă toți frații si surorile mele l-ar fi putut auzi. Gândindu-mă așa, am zis: "Tată știi că ai 12 copii si toți te-au iubit si le este dor de dumneata si ar vrea să te vadă si să te audă. Dacă ai venit acasă pentru mai mult timp, sau pentru câteva zile, ce zici, n-ar fi bine să trimitem după toți ca să vină să te vadă?" El s-a uitat cu drag la noi si a zis: "Nu copii, nu trimiteți după ei. Eu pentru voi am venit. Voi m-ați iubit mai mult, ați plâns mai mult după mine. Pentru ei e destul să le spuneți să asculte sfaturile ce vi le-am dat si să-și îndrepte pașii după Cuvântul Domnului, păstrând credința adevărată. Vreau să vă mai spun un lucru: cât s-a ținut înmormântarea trupului meu, duhul meu era deasupra sicriului si am văzut tot. Am văzut cum plângeați în jurul sicriului și vă părea rău după mine, dar am văzut pe unii dintre copiii mei și frații voștri că n-au plâns după mine, nici nu le-a părut atât de rău, de aceea nu prea au stat lângă sicriu. Lor le este de-ajuns să le spuneți ce v-am spus. Am văzut serviciul de înmormântare cum s-a făcut; duhul meu a fost deasupra sicriului până la cimitir. Când trupul mi-a fost pus în groapă si acoperit cu pământ, duhul meu s-a înălțat la locul de odihnă."

În timp ce ne vorbea, dintr-o dată a dispărut din mijlocul  nostru. Noi am rămas uitându-ne unul la altul mirați: "Ce a fost asta? A fost tata între noi, a vorbit cu noi si deodată a dispărut?" Vorbeam între noi de tot ce ne-a spus el despre locul de odihnă, dar discuția noastră a fost întreruptă, căci tata a apărut din nou, fără să fi deschis vreo ușă. Atunci eu l-am întrebat: "Tată te rog să ne spui cum s-a întâmplat: ai fost între noi, ai vorbit cu noi si dintr-o dată ai dispărut, iar acum ai apărut iarăși între noi?" Tata a zis: "O, asta e mirare pentru voi? V-am spus înainte că în răcoarea zilei vine Domnul Isus la noi si noi trebuie să-L întâmpinăm toți în picioare, apoi Domnul stă de vorbă cu noi, dar trebuie să fim toți prezenți, nici unul să nu lipsească. Am plecat pentru că a trebuit să fiu prezent acolo să-L întâmpinăm pe Domnul. Acum Domnul Isus a stat de vorbă cu noi si a plecat în locașul slavei, iar eu m-am întors la voi să mai stăm de vorbă." "Dar cum tată" am zis eu, "cum ai parcurs așa distanță mare atât de repede? Te-ai dus, ai stat de vorbă cu Domnul Isus si te-ai întors?" M-am uitat la mâinile lui și-mi păreau că sunt foarte fine si lucioase. Mă gândeam că sunt așa din cauza vitezei cu care s-a dus si s-a întors. Tata mi-a răspuns: "M-am dus cu calul de foc si am coborât cu calul de foc." Atunci m-am gândit "Până acum tata ne-a vorbit clar, dar acum ne vorbește în pilde si nu-l înțelegem." Am îndrăznit totuși să-l întreb: "Cum vorbești așa, tată? Care-i calul de foc cu care te-ai dus?" Ne-a arătat o vergea cum ar fi coada de undiță, lungă cam de 2-3 m, de culoare albă sidefie, iar de la un capăt la altul era legat mai larg, pe lângă vergea, un fir auriu de grosimea degetului mic. El mi-a zis: "Acesta-i calul de foc. Când am urcat, m-am prins cu mâinile de capătul de sus al firului si puterea Duhului Sfânt m-a înălțat. Când am coborât am stat cu picioarele pe capătul de jos al firului, cu mâinile m-am ținut de vergeaua albă si prin puterea Duhului Sfânt am coborât. Eu fiind mai curioasă din fire, am luat de la tata din mâini ceea ce el numea calul de foc ca să-l pipăi, să văd si eu cum e când îl ai în mâini. Când am atins vergeaua sidefie, am simțit o putere foarte mare care m-a pătruns din cap până în tălpile picioarelor, dar când am pus mâna să pipăi firul auriu, am simțit că-i pericol, ca si cum as fi atins un fir de înaltă tensiune, iar corpul meu pământesc a fost gata să se descompună că nu a putut suporta acea înaltă putere. Nu pot exprima ce am simțit în acel moment, dar mi-am dat seama că în trupul pământesc nu-i cu putință să suporți acea putere. Am lăsat repede firul strigând: "Tată, de ce nu mi-ai spus că firul acela auriu e înalta si minunata putere a Duhului Sfânt pe care nu o poate suporta decât trupul ceresc? Doar ai știut că eu sunt în trup pământesc si uite, era gata să mi se descompună trupul." Atunci, cu o bunătate cerească în glas, tata mi-a spus: "Cum, tu nu ai știut că acest cal de foc e puterea Duhului Sfânt? Nu știi tu căci carul de foc ce s-a arătat când a fost răpit Ilie a fost puterea Duhului Sfânt si Duhul Sfânt este cel ce face transformarea unui corp pământesc într-un corp ceresc? Duhul Sfânt e cel ce ne înalță și tot prin puterea Duhului Sfânt putem cobori la clipeala ochilor, ca îngerii; putem apărea si dispărea, acesta este corpul ceresc. Tot prin puterea Duhului Sfânt se va face si răpirea. De aceea e nevoie să aveți Duhul Sfânt să-L păstrați si să nu-L întristați, ca să aveți parte de răpire."

Eu mă frământam în mintea mea cum de a venit tata înapoi, că știam că a murit. Atunci mi-am amintit că între oameni este vorba că atunci când visezi că un mort vine înapoi, "vine să ducă pe cineva din familie." Știam că cea mai mare dintre surori era bolnavă grav de la moartea tatălui; la înmor­mântare, din cauza întristării si a slăbiciunii, a leșinat de două ori. După înmormântare a fost mult timp internată în spital, iar medicii i-au dat diagnosticul de leucemie. Eu, știind-o bolnavă, m-am gândit că tata a venit după ea, dar nu vrea să ne spună nimic ca să nu ne întristăm. M-am gândit atunci să-l întreb pentru ca să nu vină această întristare peste noi fără veste. Am zis: "Știi tată, de la înmormântarea dumitale sora noastră este grav bolnavă - medicii spun că are leucemie. Dacă pentru asta ai venit, spune-ne ca să știm mai dinainte, să ne pregătim sufletește, înțelegând că acesta este planul lui Dumnezeu, căci ar fi mult mai greu să vină asta așa, dintr-o dată peste noi, fără să știm nimic." Tata s-a uitat cu dragoste la noi și ne-a răspuns: "Copii, ce bine ar fi pentru ea să fie acolo sus la locul de odihnă ar fi în bucurie si pace. Pentru ea ar fi mult mai bine acolo decât pe pământ, dar să nu vă frământe gândul acesta acuma: ea nu va muri, va rămâne între voi că e lipsă de ea să mai rămână, să vă sfătuiască, să vă mai ajute. Ea se va face bine căci e hotărât să mai rămână pe pământ." Atunci m-am gândit: "Uite cu ce luciditate vorbește tata; el nu e în duh, deși dacă ar veni cineva să-l vadă, ar zice că nu e el, ci un duh, o arătare." Atât eram de bucuroasă si-i mângâiam pe mâini zicând în mine: "Ce-mi pasă ce-ar zice alții - eu știu că e tatăl meu în corp ceresc." Mi-am amintit că Domnul Isus când s-a arătat ucenicilor după învierea Sa, ucenicii se gândeau că e un duh sau o nălucă si El le-a cerut ceva de mâncare si a mâncat în fața lor peste fript si fagure de miere, ca să le arate că nu este doar un duh, ci un trup ceresc cu viață. Atunci m-am gândit să-l încerc pe tata cu mâncare, ca să văd dacă e el, sau numai duhul lui. L-am întrebat: "Tată nu ți-e foame, n-ai vrea să mănânci ceva?" si el a răspuns "Ba da, dă-mi ceva de mâncare." Eu știam că-i plăceau foarte mult strugurii si nu-i refuza niciodată, așa că i-am adus o farfurie cu struguri copți, frumoși, cu boabe mari. Tata a luat struguri si a mâncat cu poftă. Mă uitam la el si mă gândeam cu bucurie: "E tata, e chiar el, nu e numai un duh. Este el personal în trup ceresc, că mănâncă la fel ca Domnul Isus după înviere."

Apoi tata ne-a spus: "Pentru că ați plâns mult după mine si v-a fost dor de mine, mi s-a îngăduit să vin să mă vedeți, să vă spun cum este acolo unde suntem si ne odihnim, si cât de mult ne bucurăm când vine Domnul Isus si stă de vorbă cu noi. încă un lucru să știți: noi știm ce faceți voi pe pământ. Din când în când ni se îngăduie să vă vedem, dar voi nu ne vedeți pe noi. Acum v-am spus tot, de aceea să  nu mai plângeți după mine că nu are rost; dacă mai plângeți, îl întristați pe Domnul Isus. El m-a luat din dureri si suferință, m-a dus la odihnă si fericire, așa că nu aveți de ce să mai plângeți după mine."

La aceste cuvinte m-am trezit din vis. Eram plină de bucurie că l-am văzut pe tata în trup ceresc, că am vorbit cu el si tot ce mi-a spus a fost minunat; cel mai minunat lucru a fost că eu vedeam tot ce-mi povestea tata si fiind trează atunci, mă gândeam la tot ce am văzut plină de bucurie. Deodată am auzit la geam afară, o  melodie minunată cântată, parcă, de o orchestră simfonică. M-am gândit: "Cine poate fi așa de dimineață la colindă? Crăciunul a trecut - nu pot fi colindătorii. Ajunul Anului Nou nu e încă. Oare cine vine să cânte? Cine poate fi?" M-am ridicat repede si m-am uitat pe geam: a fost ceva extraordinar. L-am văzut pe tata stând în picioare cu un acordeon în brațe, dar sunetele muzicii nu erau ca de la un simplu acordeon, ci era o simfonie deosebită, cântată ca de o orchestră întreagă. Tata cânta si cu vocea, niște cuvinte bine înțelese de mine. Într-adevăr, tata cânta foarte frumos în timpul vieții lui. în tinerețea lui, a cântat ca si cantor, în strană la biserică, până l-a chemat Domnul la pocăință. Felul în care cânta acum însă, era ceva ceresc. Eu cântam după el cuvintele cântării si căutam să le memorez cât mai bine. Pe masă aveam casetofonul si m-am ridicat repede să înregistrez; când am apăsat pe clapa de înregistrare, tata n-a mai cântat; a dispărut. Domnul a îngăduit să rămână în mintea mea versurile cântării si melodia, dar eu fiind în trupul pământesc, vocea mea slabă e ca un instrument dezacordat în comparație cu felul în care cânta tata cu glasul lui ceresc.

Se poate înțelege din textul cântării că e cântată de cineva care a ajuns deja la Domnul Isus, si nu de o persoană care încă e pe pământ. Copiii care erau cu mine în casă nu l-au văzut, nici nu l-au auzit. Iată cuvintele cântării:

 

Curând de tot se va sfârși

Orice suspin de pe pământ,

Acolo sus ne-om întâlni

Și nu ne vom mai despărți.

Cor: înainte dar să înaintați si înapoi să nu vă dați

Căci Domnul vă va întări spre El înainte să pășiți.

Nainte să înaintați prin Duhul Sfânt, nu vă-nfricați

Căci Domnul vă va întări spre El înainte să pășiți.

 

Căci în curând ne-om întâlni

Si nu ne vom mai despărți

Acolo nu mai sunt dureri

Si nici lacrimi, nici întristări.

 

Curând ajunge-ve-ți si voi

Si iar vom fi-mpreună toți

Si nu ne vom mai despărți

Cu Domnul vom fi în vecii.

                                                              AMIN