LA AMVOANE, UNGEREA! ÎN POPOR,

STRÂNGEREA!

După ce ani de zile și-a târât viața într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în alertă spirituală și se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel nestăpânit pentru câștigarea altora la Hristos, toate stările acestea au un motiv, o explicație. (Dar suntem atât de „subnormali" în credință azi încât credința noutestamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul, acestui „om cu motoare de reacție" e că undeva în viața Iui a avut, ca lacob, o noapte de luptă cu Dumnezeu, și a ieșit din ea zdrobit, dar „întărit prin Duhul Sfânt"!

Așa cum am mai spus, există doi factori necesari unei vieți de biruință în credință: Viziunea și pasiunea! Unii înfruntă talazurile criticilor firești și iau cu asalt înălțimile ca de cremene ale împotrivirilor diavolești, ca să împlânte acolo, în locurile cruzimii si ale răutății crucea dragostei lui Hristos. De ce? Fiindcă au fost prinși de o viziune și au con­tractat o pasiune!

Iar acum altcineva vine și ne avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim de folos pământului. Frații mei, generația de credincioși de azi în nici un caz nu suferă de așa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.

Dragul meu, dacă ai fi în lucrurile spirituale tot așa de sârguitor cât ești la serviciul tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot așa de delăsător după cum te îngrijești de sufletul tău, ai ajunge să-ți cerșești pâinea în curând.

George Deakin mi-a rămas în amintire cu următorul raționament spiritual care mă obsedează de câțiva ani: O viziune fără misiune creează un visător; o misiune fără viziune aduce chin și amărăciune; dar, o viziune cu misiune creează un misionar! Bine spus!

Isaia a avut o viziune, o vedenie, în anul morții împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul, ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îți blochează vederea clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare și adesea înfiorător de dureroasă. Ești gata de viziunea care îți cere prețul cel mai mare, pier­derea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri de prețuri pentru revoluționarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit, sfințit si mulțumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.

Isaia a avut o viziune în trei dimensiuni. Observați tex­tul de la Isaia 6:1-9. în versetul 5, „Vai de mine!" -- o mărturisire! în versetul 7, „Iată... cărbunele acesta" -- o curățire. Și în versetul 9, „Du-te" — o trimitere.

Apoi, viziunea lui Isaia a fost în trei direcții: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost în afară, a văzut lumea din jur.

A fost o viziune de înălțime, a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime, a văzut adâncul păcatului din viața lui. O viziune de lărgime, a văzut lumea.

A fost o viziune a sfințeniei. O, iubiții mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui Dumnezeu în toată sfințenia Sa! Dar a fost și o viziune a păcătoșeniei: Sunt un om cu buze necurate! Și, o viziune a urgenței: Cine va merge pentru noi?

„Când nu este nici o descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!" Unde nu e viziune poporul se rătăcește și e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă e tixită până la refuz.

Un bun predicator, unul care a fost folosit de Dum­nezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale (deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că si el a avut o asemenea vedenie întreită. Parcă-i văd și acum fața solemn crispată când îmi vorbea si nu știa dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat; totuși vedea clar într-un abis o mulțime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului univers." De atunci, predicatorul n-a mai fost același ca înainte. Cum ar fi putut să rămână același?

Oare ne poate Dumnezeu încredința și nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii și prin școala suferinței ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea vedenii!

Nu e nimeni care să trăiască o viață mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot des­chide cortina de fier a superstițiilor si întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul mileniilor. O pot face însă cei care, deși vor fi având prob­abil un orizont intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor. Dacă judecăm spiritual lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie și pace. Dacă privim lucrurile statistic, mai larg, ne tulburăm. Citiți și plângeți:

JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populația țării a depășit cifra de 87 milioane. Populația crește cu 1.100.000 în fiecare an! Numărul creștinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci ani. Puneți, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!

COREA: în Corea există nouă milioane de oameni fără casă, cei mai mulți dintre aceștia refugiați, fără hrană.

INDIA: Milioane trăiesc în întuneric si în umbra morții.

ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion de refugiați arabi!

EUROPA: Unsprezece milioane de refugiați - "oameni fără țară". Ce durere copleșitoare, amarnică!

CHINA: O treime de milion de oameni refugiați din China, trăiesc în corturi si colibi în jurul Hong Kongului.

Ca să împovărez sarcina și mai mult, adaug că există:

-15 milioane de evrei;

 -315 milioane mahomedani;
-170 milioane budiști;

- 350 milioane confucianiști și taoiști;

- 255 milioane hinduiști;

- 90 milioane șintoiști;

- și încă alte milioane și milioane de oameni pentru care a murit Hristos si încă n-au fost atinși de binecuvântata Evanghelie.

Chiar si America, cea care știe de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârstă de douăzeci si unu de ani care n-au nici o pregătire religioasă, și o mie de sate în care nu există nici o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Hristos. Nu vă doare lucrul acesta?

Lumea de azi, această mlaștină a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea oștirii Dom­nului și strângerea poporului la acțiune si mărturie! Trebuie să scăpăm de religia „sintetică," artificială. Colțul celor ce exclamau „Amin!" în biserici a dispărut cam odată cu dis­pariția mașinilor Ford „model T". Iar gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările de stradă s-a stins.

Poate - cine știe? - Dumnezeu e mai supărat împotriva Americii și Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie lucrul acesta? In Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia Domnului Isus Hristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus la închinăciune.

Rugăciunea pe care o aud des, în care dorim ca păcătoșii să vadă în fața ochilor lor un tablou al chinurilor din iad, s-ar putea să fie total greșită. Dimpotrivă, cred că aceștia au nevoie de un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferințele răstignirii cerându-le să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în fața Golgotei?? William Booth, întemeietorul Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putință, la sfârșitul cursurilor de pregătire a soldaților săi, timp de douăzeci și patru de ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul veșnic. Mișcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!

Charlie Peace a fost un criminal. Legile lui Dumnezeu și ale oamenilor 1-au ajuns și a fost condamnat la moarte, în dimineața execuției în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia, a fost luat și condus pe ultimul drum. în fața lui mer­gea capelanul închisorii, citind adormit și monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul 1-a atins pe umăr si 1-a întrebat ce citește. „Mărturia Religiei," i-a răspuns capelanul. Charlie Peace a fost șocat de felul calm în care capelanul citea despre iad. Poate fi cineva atât de nesimțitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească unuia care ur­mează să fie omorât, și cu ochii uscați să-i spună despre adâncul fără fund în care va cădea în întunericul veșnic? Oare crede capelanul acesta ceva din ce citește? Crede el că există un foc veșnic care nu mistuie dar chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoție? Poate fi cineva cu adevărat om și să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri veșnic, dar fără să cunoști ușurarea pe care o aduce moartea" ? Lui Charlie Peace i s-a părut prea de tot. Și atunci a început el să predice! Ascultați cuvintele lui înainte de moarte:

„Domnule," i s-a adresat Peace capelanului, „dacă as crede ce spui că crezi dumneata și biserica lui Dumnezeu, chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un țărm la altul, aș umbla peste ele, dacă trebuie desculț, și aș spune că s-a meritat să trăiesc dacă aș fi în stare să sal­vez măcar un suflet de la un iad atât de groaznic și înfricoșător!"

Cititorul meu, fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie de viziunea sfințeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esențială a lui Dumnezeu este sfințenia. Heruvimii și serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!", nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!", ci „Sfânt, sfânt, sfânt!" Acest termen vast si grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă și pe noi. „Dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te si acolo; dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi!" Dumnezeu înconjoară și cuprinde toate dimensiunile timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne așteaptă dincolo de timp, în veșnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, și să ne punem în centrul planurilor Sale chiar acum.

Rugăciunea de dimineață, în așteptare cutremurată în fața acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează în fața lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenței Sale, să ne umilim în fața atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuți înaintea atotștiinței Sale, și să stăm într-o solemnitate adâncă în fata sfințeniei Sale. Fiindcă, sfințenia Sa devine sfințenia noastră. Blasfemia acestui ceas în care trăim e fap­tul că există învățătură despre sfințenie, dar cei care o învață trăiesc în nesfințenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al Evangheliei îmbrăcat în sfințenie e o armă extraordinară în mâinile lui Dumnezeu!" înainte de experiența avută în capitolul șase al cărții lui, Isaia are o sumedenie de „Vaiuri!" pentru o mulțime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă: „Vai de minei" O cântare spune: „Da, eu Da, eu, Doamne! Eu trebuie să mă rog!" Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră odăi în care stau agățate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în unele unghere? Avem curajul să-i lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele coridoare ale sufletului nostru? Și oare nu sunt încă motive ascunse, intenții murdare, idei poluate, care ne controlează viața? în fiecare din noi trăiesc trei chipuri ale noastre: „unul care credem noi că suntem; unul care cred oamenii că suntem; și unul, cel pe care ne cunoaște Dumnezeu că suntem!"

Ne tolerăm pe noi înșine, dar suntem aspri cu ceilalți, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruință reală! Ne iubim pe noi înșine; deși despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toți oamenii afară de unul, și acela unul a fost Gerald Majella." S-ar putea să fi fost așa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înșine, ca să nu ne vedem si să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să ne găseasc㠄eul" corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest „eu" al nostru scos din noi și „răstignit împreună cu Hristos, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului" (Romani 6:6).

Nu merge să dăm alt nume păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar animat de o indignare dreaptă!" Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii slăbiți." Sau, cum zic unii: „El e pătimaș; eu doar îmi lărgesc venitul." Sau: „El e încăpățînat; eu însă am con­vingeri personale." Și încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte." Dacă mergem pe linia aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.

Duhul Sfânt nici nu ne cruță nici nu ne înșeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ți fac?" Și orbul I-a răspuns: „învățătorule, să capăt vederea." (Marcu 10:51). Avem și noi nevoie de aceeași rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!" - o vedere în sus, o vedere lăuntrică, și o vedere în afară! Atunci, ca Isaia, când vom privi în sus, îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfințenia Sa. Când vom privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea așa cum suntem si vom dori curățirea. Când vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate și are nevoie de Mântuitorul.

„Cercetează-mă, Dumnezeule, si cunoaște-mi inima! încearcă-mă si cunoaște-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!" (Ps. 139:23-24). Atun­ci abia, pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea laolaltă în lucrarea sfântă și proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!

 

 

AMIN 10-04-2003