Puncte de vedere ale Bisericii Adventiste a Zilei a Saptea

 

 

 

Mesajul din Epistola lui Pavel catre Coloseni (2:16-17) este unul dintre cele mai controversate din Biblie. Biblia este foarte clara în privinta Sabatului (sâmbata, zi libera). Sabatul a fost dat la creerea lumii (Geneza 2:1-3), Isus l-a sustinut (Luca 4:16) iar Pavel l-a recomandat (Faptele Apostolilor 13:42-44). In Epistola lui Pavel catre Coloseni (2:16-17) Pavel afirma: "Nimeni sa nu va judece cu privire la zilele de Sabat care sunt umbra lucrurilor viitoare".

LEGEA DUMINICALA A IMPARATULUI ROMAN CONSTANTIN CEL MARE
(înlocuirea sâmbetei cu dumineca)

 

Din timpul apostolilor pâna la imparatul roman Constantin cel Mare, crestinii au serbat Sabatul (sâmbata) ca zi sfânta, in timp ce duminica (prima zi a saptamânii) era privita doar ca o zi de lucru. In anul 321 d.C. Constantin cel Mare a emis o decizie care impunea odihna in prima zi a saptamânii (dumineca) in toate localitatile si orasele, in timp ce oamenilor de la tara li se permitea sa lucreze totusi pamântul. In anul 538 d.C. Conciliul de la Orleans a indepartat si aceasta derogare, impunând dumineca ca zi libera, in timp ce sâmbata devenea o zi de lucru oarecare. In tot cursul timpului a existat tendinta de a se face diferentierea de ceeace era evreiesc. Pentru crestinism a fost un proces treptat de trecere de la sâmbata la duminica. Evreii tineau si tin si acum Sabatul sâmbata. Isus a tinut sâmbata si ucenicii sai au tinut sâmbata. Biblia nu vorbeste despre vreo schimbare a zilei de odihna ordonata de Isus. Crestinii au inceput sa foloseasca si duminica ca zi de odihna pentru a aminti de invierea lui Isus (desi nu este vreo indicatie expresa in Biblie). Asa ca au inceput sa tina si sâmbata si duminica. Romanii ii prigoneau pe evrei. Crestinismul se raspandise in tot Imperiul Roman. Unii dintre crestini, ca sa nu fie confundati cu evreii, au preferat sa tina duminica. Acest proces a durat cam vreo 2-3 secole. Probabil ca imparatul Constantin cel Mare a avut in vedere si acest lucru. Dar motivul principal a fost ca sa uneasca pe necrestini si crestini, si apoi sa foloseasca aceasta pentru a-si atinge scopurile politice. Necrestinii au fost crestinati in masa. Ziua Soarelui (Sol Invictus, duminica la necrestini) a fost elementul de legatura. Dar, de-a lungul istoriei au fost mereu crestini care au pastrat Sabatul zilei a saptea.
Legea data de imparatul Constantin la 7 martie 321 cu privire la ziua de odihna suna astfel: "Toti judecatorii, orasenii si meseriasii trebuie sa se odihneasca in venerabila zi a soarelui (Sol invictus). Locuitorii satelor insa pot sa se ocupe liber de cultivarea campului, pentru ca deseori se intampla ca nici o alta zi nu este mai potrivita pentru semanarea graului in brazde sau pentru plantarea vitei de vie. In felul acesta câstigul dat de providenta cereasca nu trebuie sa se piarda din cauza aceasta". Originalul latin al acestui text se gaseste in Codex Justiniani.

O EPOCA DE INTUNERIC SPIRITUAL

Dupa intemeierea papalitatii, in mod aproape imperceptibil, obiceiurile necrestinismului si-au croit drumul in biserica crestina. Spiritul de compromis si de conformare cu necrestinismul a fost tinut in frâu pentru un timp de persecutiile crude pe care le-a suferit biserica sub necrestinism. Dar cand persecutia a incetat si crestinismul a intrat in palatele demnitarilor si a imparatilor, el a parasit simplitatea umila a lui Cristos si a apostolilor lui, in schimbul pompei si mandriei preotilor si conducatorilor necrestini; el a inlocuit cerintele divine cu teoriile si traditiile omenesti. Din acel moment fenomenul de coruptie a progresat repede. Una dintre doctrinele principale ale Catolicismului sustine ca papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Cristos, investit cu autoritate suprema peste episcopii si preotii din toata lumea. Mai mult decat atat, papei i-au fost atribuite chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit Domnul Dumnezeu Papa si a fost declarat infailibil. El pretinde inchinarea tuturor oamenilor. Dumnezeu niciodata n-a lasat sa se inteleaga in cuvântul sau ca el a desemnat vreun om sa fie capul bisericii. Doctrina despre suprematia papala se opune direct invataturilor Bibliei. Papa nu poate avea nici o putere peste biserica lui Cristos decat prin uzurpare. Catolicii au acuzat insistent pe protestanti de erezie si de despartire voita de adevarata biserica. Dar aceste acuzatii li se aplica mai degraba lor. Pentru ca papa sa-si poata mentine dominatia asupra oamenilor si pentru a consolida autoritatea uzurpatorului papal, trebuia sa-i impiedice sa cunoasca Scripturile. Biblia ar fi inaltat pe Dumnezeu si ar fi asezat pe oamenii marginiti in adevarata lor pozitie; de aceea adevarurile ei sfinte trebuiau ascunse si suprimate. Aceasta logica a fost adoptata de Biserica Catolica. Timp de sute de ani raspândirea Bibliei a fost interzisa. Oamenilor le-a fost interzis sa o citeasca sau sa o aiba in casele lor si preoti si prelati neprincipiali interpretau invataturile ei pentru a sustine pretentiile lor. Astfel, papa a ajuns sa fie aproape universal recunoscut ca vicerege al lui Dumnezeu pe pamant, inzestrat cu autoritate peste biserica si stat. Pentru a oferi convertitilor de la necrestinism la crestinism un inlocuitor pentru inchinarea la idoli, si a-i incuraja astfel sa accepte de forma crestinismul, in serviciul crestin de inchinare a fost introdusa treptat inchinarea la icoane si relicve. Decretul unui conciliu a statornicit in cele din urma acest sistem de idolatrie. Pentru a completa aceasta profanare, Roma a scos din Decalog porunca a doua, care interzice inchinarea la chipuri si a impartit porunca a zecea in doua, pentru a pastra numarul de zece. Spiritul de concesie fata de necrestinism a deschis calea pentru o alta desconsiderare a autoritatii cerului. In primele secole adevaratul Sabat fusese tinut de toti crestinii.
In prima parte a sec.4 imparatul Constantin cel mare a emis decretul care facea din duminica o sarbatoare publica in intreg imperiul roman. Ziua Soarelui era venerata de catre supusii lui necrestini si era onorata de crestini; politica imparatului era sa uneasca interesele contradictorii ale crestinismului si necrestinismului. El a fost indemnat sa faca acest lucru de episcopii bisericii care, inspirati de ambitie si insetati de putere, au inteles ca daca ar fi venerata aceeasi zi, atat de crestini cat si de necrestini, aceasta va favoriza primirea de forma a crestinismului de catre necrestini si astfel puterea si influenta bisericii vor creste. Dar in timp ce multi crestini au fost convinsi treptat sa considere duminica ca avand un anumit grad de sfintenie, ei inca tineau adevaratul Sabat ca ziua sfanta. Din timp in timp, au fost tinute mari concilii (sinoduri) in care erau convocati demnitari ai bisericii din toata lumea. Aproape in fiecare conciliu Sabatul era coborât din ce in ce mai mult, in timp ce duminica era in aceeasi masura inaltata. Astfel sarbatoarea Soarelui Invincibil (Sol Invictus) a ajuns in cele din urma sa fie onorata ca o zi divina, in timp ce Sabatul biblic a fost declarat o relicva a iudaismului, iar pazitorii lui au fost declarati eretici. Protestantii sustin ca invierea lui Cristos in ziua duminicii a facut din dumineca Sabatul crestin. Dar, dovada nu se gaseste in Biblie. Cristos si apostolii sai n-au dat o asemenea onoare acestei zile. In sec.6 papalitatea ajunsese puternic consolidata. Scaunul puterii ei a fost stabilit in cetatea imperiala, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste intreaga biserica. Necrestinismul cedase locul papalitatii. Crestinii au fost obligati sa aleaga, fie sa accepte ceremoniile si inchinarea papala, fie sa-si petreaca viata in temnite sau sa sufere moartea pe roata, pe rug sau de securea calaului. Persecutia s-a dezlantuit asupra celor credinciosi cu o mai mare virulenta decat oricand mai inainte, iar lumea a devenit un imens camp de lupta. Ridicarea la putere a bisericii Romei a marcat inceputul Evului Intunecat. Pe masura ce puterea ei crestea, intunericul se adancea. Credinta a fost transferata de la Cristos la papa de la Roma. In loc sa se increada in Isus pentru iertarea pacatelor si pentru mantuire, oamenii priveau la papa, la preoti si la prelati. Oamenii erau invatati ca papa era mijlocitorul lor pamantesc si ca nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu decat prin el; si mai mult, ca el sta in locul lui Dumnezeu pentru ei si de aceea trebuia in mod implicit sa i se dea ascultare. O abatere de la cerintele lui constituia un motiv suficient pentru ca cea mai aspra pedeapsa sa vina asupra trupurilor si sufletelor ofensatorilor. Astfel mintile oamenilor erau intoarse de la Dumnezeu catre oameni supusi greselilor, rataciti si cruzi. Pacatul era mascat intr-un vesmant de sfintenie. Cand Scripturile sunt suprimate, iar omul ajunge sa se considere suveran, trebuie sa ne asteptam numai la inselatorie, amagire si nelegiuire josnica. Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Cristos. Purtatorii traditionali de steag erau, in adevar, putini. Evanghelia a fost pierduta din vedere, in schimb formele religioase deveneau mai numeroase si oamenii erau impovarati cu obligatii riguroase. Oamenii nu numai ca erau invatati sa priveasca la papa ca mijlocitor al lor, dar si sa-si puna increderea in propriile lor fapte ca ispasire pentru pacat. Pelerinaje lungi, fapte de penitenta, inchinarea la relicve, inaltarea de biserici, altare si morminte "sfinte", platirea unor sume mari bisericii (indulgente) - toate acestea si multe alte fapte asemanatoare erau impuse pentru a potoli mania lui Dumnezeu sau pentru a asigura favoarea sa. Ca si cand Dumnezeu ar fi ca oamenii, ca sa se manie pentru lucruri de nimic sau ar fi fost impacat prin daruri sau fapte de penitenta ! Cu toate ca viciul domina, chiar si printre conducatorii Bisericii Romane, totusi influenta ei parea sa creasca continuu. Catre sfarsitul sec.8, papistasii au ridicat pretentia ca in primele secole ale bisericii, episcopii Romei avusesera aceeasi putere spirituala pe care si-o asumasera acum. Pentru a intari aceasta pretentie, au trebuit sa fie folosite unele mijloace ca sa-i confere o infatisare de autoritate; si acestea au fost sugerate prompt prin falsuri si minciuni. Scrieri vechi au fost plasmuite de calugari. Au fost "descoperite" hotarâri ale unor concilii, despre care nu se auzise mai inainte, care stabileau suprematia universala a papei din perioada cea mai timpurie. Obositi de lupta continua contra persecutiei, a inselaciunii, a nelegiuirii si a tuturor celorlalte piedici, unii care fusesera credinciosi s-au descurajat; si de dragul pacii, painii, familiilor si vietii lor, au parasit temelia cea adevarata. Inchinarea la chipuri a devenit aproape generala. Lumânari ardeau in fata icoanelor si rugaciuni erau rostite inaintea lor. Predominau obiceiurile cele mai absurde si superstitioase. Mintile oamenilor erau atat de cu totul stapanite de superstitie incat judecata parea ca-si pierduse puterea. In timp ce preotii si episcopii erau iubitori de placeri, senzuali si corupti, nu se putea astepta decat ca poporul care privea la ei pentru calauzire sa fie scufundat in ignoranta si viciu. Un alt pas spre suprematia papala a fost facut cand, in sec.11, papa Grigore VII a proclamat infailibilitatea (perfectiunea) Bisericii Catolice, declarand ca biserica n-a gresit niciodata si nici nu va gresi vreodata. Dar aceasta pretentie nu era insotita de dovezi din Biblie. Orgoliosul pontif mai pretindea dreptul de a detrona pe imparati si declara ca nici o hotarâre pe care o pronunta el nu putea sa fie contestata de nimeni. O ilustratie evidenta a caracterului tiranic al acestui aparator al infailibilitatii a fost felul cum l-a tratat pe imparatul german Henric al IV-lea la Canossa (Italia). Pentru indrazneala de a ignora autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat si detronat. Timorat, Henric al IV-lea s-a simtit constrans sa faca pace cu Roma. A trecut Alpii in miezul iernii impreuna cu sotia si un servitor credincios, ca sa se umileasca inaintea papei. Dupa sosirea la castelul in care se retrasese papa Grigore VII, el a fost condus, fara garda lui, intr-o curte exterioara si acolo, in frigul aspru al iernii, cu capul descoperit si picioarele goale, intr-o imbracaminte mizerabila, a asteptat permisiunea papei de a fi primit in audienta. Pontiful nu s-a indurat sa-i acorde iertare pana cand n-a petrecut trei zile in post si marturisire. Chiar si atunci, iertarea a fost data numai cu conditia ca imparatul sa astepte decretul papei inainte de a-si relua emblema sau de a exercita puterea regala. Cat de izbitor este contrastul intre mandria aroganta a acestui pontif trufas si blandetea si amabilitatea lui Cristos ! Secolele care au urmat au fost martore la o crestere continua a ratacirii in doctrinele enuntate de Roma. Rataciri serioase au fost introduse, in felul acesta, in credinta catolica. Intre acestea era proeminenta credinta in nemurirea naturala si starea constienta a omului in moarte. Aceasta doctrina a pus temelia pe care Roma a instituit inchinarea la sfinti si adorarea fecioarei Maria. Din aceasta a izvorât de asemenea erezia chinului vesnic pentru cei care raman nepocaiti pana la urma, care a fost incorporata de timpuriu in doctrina papala. Apoi a fost pregatita calea pentru introducerea unei alte inventii a necrestinismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu si a folosit-o pentru a ingrozi multimile credule si superstitioase. Prin aceasta erezie se afirma existenta unui loc de purificare si tortura, in care sufletele acelora care n-au meritat condamnarea vesnica trebuie sa sufere pedeapsa pentru pacatele lor si din care, dupa ce sunt eliberate de necuratie, sunt primite in ceruri. Pentru a face Roma in stare sa profite de pe urma temerilor si viciilor adeptilor ei, a fost necesara o alta aberatie. Aceasta a fost realizata prin doctrina indulgentelor. Iertarea tuturor pacatelor trecute, prezente si viitoare si eliberarea de toate durerile si pedepsele ce decurgeau din ele, erau promise tuturor acelora care se inscriau in razboaiele pontifului pentru a-si extinde stapanirea vremelnica, pentru a-si pedepsi vrajmasii sau pentru a extermina pe aceia care indrazneau sa-i conteste suprematia spirituala. Oamenii erau de asemenea invatati ca prin oferirea de bani bisericii ar putea sa se libereze de propriile pacate si de asemenea sa scape sufletele prietenilor lor decedati care erau predate flacarilor chinuitoare. Prin asemenea mijloace, Roma si-a umplut tezaurele, si-a sustinut maretia, luxul si viciul pretinsilor reprezentanti ai aceluia care nu avusese unde sa-si plece capul. Randuiala biblica a Cinei Domnului fusese inlocuita cu jertfa idolatra a liturghiei. Preotii papali pretindeau ca prin ritualul lor ridicol si lipsit de sens transforma, de fapt, pâinea si vinul in trupul si sângele lui Cristos. Cu o incumetare hulitoare, ei pretindeau ca au puterea de a crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Crestinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, sa-si marturiseasca credinta in aceasta grozava erezie ofensatoare a Cerului. Multimi de oameni care au refuzat au fost dati flacarilor. In sec.13 a fost infiintat cel mai teribil din toate instrumentele papalitatii: inchizitia. Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu cerand razbunare asupra acelei puteri apostate. Papalitatea devenise despotul lumii. Regi si imparati se plecau in fata decretelor pontifului roman. Destinele oamenilor, pentru prezent si vesnicie, pareau a fi sub stapanirea lui. Timp de sute de ani invataturile Romei fusesera primite pe scara larga si fara rezerva, riturile ei fusesera aduse la indeplinire cu respect, sarbatorile ei fusesera pazite peste tot. Clerul ei era onorat si sustinut generos. Niciodata de atunci nu a atins Biserica Romana o demnitate, maretie sau putere mai mare. Dar miezul zilei papalitatii a fost miezul noptii lumii. Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute, nu numai poporului, ci si preotilor. Ca si fariseii din vechime, conducatorii papali urau lumina care le descoperea pacatele. Legea lui Dumnezeu ca masura dreptatii, fiind indepartata, ei exercitau o putere nelimitata si practicau viciul fara retinere. Inselatoria, avaritia si desfraul domneau. Oamenii nu se dadeau inapoi de la nici o crima prin care puteau sa castige avere sau pozitie. Palatele papilor si ale prelatilor erau scenele celor mai detestabile dezmaturi. Unii dintre pontifii care domneau erau vinovati de crime atat de revoltatoare, incat conducatorii pamantesti s-au straduit sa detroneze pe acesti demnitari ai bisericii ca fiind monstri prea josnici pentru a mai fi tolerati. Timp de secole Europa n-a facut nici un progres in stiinta, arte sau civilizatie.

O paralizie morala si intelectuala cazuse peste crestinatate...