Secte și instituții iudaice

 

Cînd s-a ridicat cortina pentru a lăsa să înceapă actul doi al lucrărilor lui Dumnezeu cu oamenii, decorul pregătit pentru întemeierea Noului Testament era schimbat profund. De la vremea lui Maleahi se scurseseră aproximativ 400 de ani. Țara trecuse succesiv sub dominarea sirienilor, asirienilor, babilonienilor, egiptenilor, grecilor și, la data cînd începe acțiunea Evangheliilor, se afla sub stăpînirea romanilor. Cei întorși din robia Babiloniană s-au dezvoltat într-o națiune numeroasă, cu tradiții specifice noi. Evreii se numeau acum iudei, iar religia lor se instituționalizase, cristalizîndu-se sub numele de „Iudaism”. Pe lângă preoți și leviți au apărut noi secte și grupări: saducheii, cărturarii, fariseii, irodianii și ziloții. „Sinagoga”, născută departe de Templu în robia Babilonului, s-a așejat definitiv în viața religioasă devenind centrul de închinăciune și de studiere a Legii. În Stat, sub autoritatea politică și religioasă a Romei, a luat ființă un corp de autoritate iudaic numit „Sinedriu".

 

Dacă ar fi să sintetizăm Iudaismul în numai două cuvinte acestea ar fi: „atașamentul" față de Lege și „așteptarea" mesianică. Nu toți iudeii aveau însă aceste două trăsături în aceiași măsură. Pentru a înțelege climatul în care a venit Domnul Isus este bine să descriem fiecare dintre noile așezăminte și grupări religioase din Israel.

 

1. SINAGOGA. Deși a apărut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicăieri în cărțile Vechiului Testament. Nici măcar ultimul dintre profeți nu o pomenește. Cum trecem însă în Noul Testament, sinagoga este întîlnită pretutindeni. Așezămintele ei sînt comune în fiecare localitate din Israel, dar le întîlnim și dincolo de granițe, în comunitățile evreiești stabilite în „diaspora". Ideea de bază a existenței Sinagogii era „studiul și educația religioasă în textul Scripturii" (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant este faptul că forma de autoritate exercitată în Sinagogă era congregațională. Nu preotul, ci adunarea avea ultimul cuvînt în hotărîrile luate. Cînd erau prezenți, preoți se bucurau de cinste, dar nu și de privilegii speciale. Funcția lor era privită ca fiind legată mai mult de Templu, acolo unde slujirea lor era ereditară. Conducătorii sinagogii nu-și puteau transmite autoritatea urmașilor lor, funcțiile erau hotărîte prin alegerea și votul adunării. Numele celor care conduceau era de „fruntași" (Marcu 5:22; Fapte 13:15). Pe lîngă aceștia funcționau „diaconi" care se ocupau cu lucrările materiale. Unul dintre ei se numea „cazan" și slujba lui era să urmărească citirea corectă a textelor. Erau apoi alții care se ocupau cu îngrijirea sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbiță pentru a anunța intrarea în Sabat, cu aprinderea candelelor, cu curățenia și cu aplicarea pedepselor corporale. Acești lucrători ai Sinagogii mai sînt numiți în Biblie și: „îngrijitori" (Luca 4:20) sau „flăcăii" (Fapte 5:6).

 

Oricîte defecte au avut și oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile au avut o contribuție foarte pozitivă la păstrarea credinței în popor. Faptul că acolo se citea cu regularitate Legea și se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a transformat în făclii spirituale care luminau în noaptea de întunerec spiritual din jur.

 

2. CĂRTURARII. Deși apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale Evangheliilor, cărturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale din Israel. Datoria lor era să multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns să cunoască extraordinar de bine „litera" Scripturii și treceau în popor drept o clasă chemată să informeze și să corecteze în probleme de învățături Biblice. Luca îi numește: „învățători ai Legii" (Luca 7:30). Orgoliul lor scolastic i-a pus repede în conflict cu Domnul Isus, care deși nu studiase în nici una din școlile lor, își permitea să interpreteze Scriptura în fața poporului într-un fel nou și nemaiîntîlnit în „tradiție". Popularitatea „învățătorului" din Nazaret era veșnic o pricină de invidie pentru clasa cărturarilor (Matei 7:28-29).

 

3. SADUCHEII. Potrivit tradiției, numele acestei grupări se trage de la preotul Țadoc, care a funcționat ca Mare Preot pe vremea lui David și Solomon (2 Cron. 31:10; Ezec. 40:46; 44:15; 48:11). În vremea Domnului Isus, numele de „saducheu" acoperea întreaga clasă a preoțimii lui Israel. Ei au deținut puterea politică și a fost grupul care a condus viața civilă din Iudaism în timpul dinastiei irodiene.

 

Ca specific religios, saducheii aderau cu strictețe la interpretarea literală a Legii, dar nu credeau în existența îngerilor și spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios, dar această fracțiune religioasă din poporul evreu nu credea nici în nemurirea sufletului, nici în existența de după moarte. Ei simbolizează în grup, decadența celor chemați să călăuzească spiritual poporul. Opoziția lor față de Domnul Isus a fost fioroasă. Ana și Caiafa și-au dat mîna în noapte ca să-L răstignească, iar după înălțarea la cer, preoțimea a continuat să stăruiască în necredință și au dezlănțuit o cruntă persecuție împotriva Bisericii: „Însă marele preot și toți cei ce erau cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mîinile pe apostoli, și i-au aruncat în temnița de obște" (Fapte 5:17-18). Necredința lor în veșnicie i-a făcut să fie „oportuniștii" vremii. Compromisurile lor cu stăpînirea romană i-au ajutat să-și mențină pozițiile și puterea. Urîți în taină de popor, ei au dispărut de îndată ce, după distrugerea Ierusalimului, a încetat și suportul lor din partea autorităților imperiale. Printr-o providențială potrivire, preoția ca grup a încetat în Israel tocmai în ceasul în care „Marele Preot" - Isus Cristos și-a început misiunea în slavă (evrei 4:14-16). Spre fericirea lor, nu toți preoții au stăruit în greșelile saducheilor. În cartea Faptele Apostolilor citim următoarele: „Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim, și o mare mulțime de preoți veneau la credință" (Fapte 6:7).

 

4. FARISEII. Aceasta a fost cea mai mare și mai influeuntă grupare din vremea Noului Testament. Numele lor este derivat de la verbul „paraș" „a separa". Dorința cea mai mare a fariseilor era să trăiască separați de rău. Ei trăiau o existența plină de restricții și se abțineau de la contactul cu lumea și cu persoanele sau lucrurile „necurate". De dimineața și pînă seara, fariseii treceau prin nenumărate ceremonii de curățire. Ritualul spălării fusese ridicat de ei la același nivel cu practicarea rugăciunii. A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere asupra vieții. Un iudeu putea fi cărturar și fariseu în același timp, deoarece a fi cărturar însemna a avea o anumită meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera la un anumit punct de vedere. Deși cărturarii și fariseii sînt pomeniți aproape întotdeauna împreună, nu toți cărturarii au fost farisei. Același lucru se poate spune și despre farisei și preoți. Puteai să fii preot și să fi fariseu, dar realitatea a fost că prea puțini preoți au avut spiritul fariseilor, majoritatea dintre ei au aderat la partida saducheilor.

 

Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorică a Legii. Dincolo de textul scris, ei au adăugat o sumedenie de reguli și rînduieli care au format în timp „tradiția" religioasă a lui Israel. Esența învățăturii fariseilor a fost o îmbinare paradoxală între îngustimea ascetică a celor care voiau să țină cu credincioșie Legea și monumentala mîndrie orgolioasă a firii pămîntești. Singura cale pentru împăcarea acestor două extreme a fost fățărnicia" (Matei 15:1, 7; 16:1-3; Matei 23:13-36). Fariseii țineau morțiș la respectarea „formelor" care le ascundeau trista realitate a goliciunii spirituale interioare.

 

Dintre toate grupările religioase, fariseii au fost cei mai aprigi dușmani ai Mîntuitorului. În rîvna lor nebună, ei îl pîndeau la fiecare pas să-l prindă călcînd prevederile Legii. Domnul Isus i-a înfruntat de multe ori în public scoțîndu-le la iveală superficialitatea, fățărnicia și lipsa de înțelegere spirituală a Scripturilor. După înălțarea Domnului Isus la cer, un alt fariseu, crescut „în cea mai îngustă partidă" a acestui ordin, a persecutat furibund Biserica. Dumnezeu a avut însă har și pentru dușmanii Lui. Pe drumul Damascului, Saul din Tars a fost trîntit în praful pămîntului și a fost mîntuit printr-o totală prăbușire lăuntrică (Fapte 7:58; 8:1; 9:1-6; 26:4-11; Filip. 3:4-6).

 

5. IRODIANII. Această gardă numită după numele dregătorului Irod era un fel de poliție neoficială a Templului. Sub ochiul îngăduitor al stăpînirii romane, irodienii patrulau prin curțile Templului și prin oraș căutînd să impună norodului hotărîrile dregătorului. Romanii nu aveau acces în Templu și nici nu erau prea interesați în disputele religioase interne ale iudeilor, așa că ei au îngăduit existența acestei forțe polițienești independente (Mat. 22:16; Marcu 3:6).

 

6. ZILOȚII. Membrii acestei grupări erau naționaliștii fundamentaliști și fanatici ai vremii. Activînd ca o mișcare de guerilă sau ca o ceată de haiduci, acești evrei erau gata să-și dea viața pentru eliberarea Israelului de sub stăpînirea romană. Virtutea lor supremă era „răscoala" și uciderea unui număr cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspirație era Iuda Macabeul, sub care se răsculaseră evreii cu cîteva sute de ani înainte și, în ciudă forței militare nesemnificative, reușiseră să scuture jugul asupririi străine. În cartea Faptele Apostolilor aflăm că mulți alți patrioți evrei au încercat să repete isprava Macabeilor și că răscoalele lor erau privite cu simpatie și nădejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Domnul Isus și-a ales din această partidă pe unul dintre cei doisprezece ucenici ai Săi: Simon Zilotul (Luca 6:15).

 

7. SINEDRIUL. În timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem și forul care reglementa și conducea treburile civile și religioase ale națiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55; l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngă Sinedriul Central funcționau a serie întreagă de sinedrii locale (Mat. 5:22). Deși membrii Sinedriului pretindeau că se trag din astfel de organizații fondate încă de pe timpul lui Moise, este greu să trasăm istoria acestui organism mai devreme de revenirea din robia babiloniană. Sinedriul a luat ființă numai după acel eveniment și numai din cauză că poporul nu a mai avut un împărat sau o preoție care să asigure unitatea și identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce înțelegem astăzi prin „sinod” sau „senat". În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se spune: „Sobor".

 

Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Mișna și Gemara, două culegeri de tradiții iudaice, ne spun că în acest total intrau: (1) marele preot, (2) douăzeci și patru de „căpetenii preoțești", care reprezentau cele 24 de cete ale preoțimii (1 Cron. 24:4, 6), (3) douăzeci și patru de „bătrîni", ca reprezentanți ai populației civile (aceștia mai erau numiți și „bătrînii norodului" -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douăzeci și doi de „cărturari", experți cunoscători ai prevederilor civile și religioase ale Legii. Ori de cîte ori se amintește despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanți ai diferitelor fracțiuni din Israel. Domnul Isus se referă la Sinedriu atunci cînd îi anunță pe ucenici că: „El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoților celor mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorît și că a treia zi are să învieze" (Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus să fii avut în vedere structura Sinedriului, cu un președinte și 70 de membrii, atunci cînd Și-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi anunțat trecerea autorității naționale în mîinile Lui și ale reprezentanților Săi.

 

***************************************