ROMANI

 

Epistola către Romani este „magnum opus"-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre celelalte scrieri ale sale nu este la fel de bogată sau de organizată. În această scriere întîlnim deopotriv㠄cunoștințele" lui Pavel și „cunoștința" lui în arta de a le aranja într-un tratat de teologie sistematică. Dintre toate cărțile scrise cîndva, aceasta este cea care a influențat cel mai mult evoluția și cursul gîndirii creștine.

 

Fiecare creștin ar trebui să studieze conținutul acestei epistole. Ea este „alfabetul" credinței, dar nu se oprește aici, ci, în profunzimi, se dovedește busola tuturor călătoriilor prin doctrinele Bibliei. A deveni familiar cu învățăturile aceste scrieri este tot una cu a fi „înrădăcinat" în credință și a dobîndi certitudini divine în problemele cruciale ale vieții, morții și eternității.

 

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious" - „către Romani". Cetatea Romei a fost fondată în anul 735 î.Cr. și ajunsese pe vremea lui Pavel să fie cea mai măreață capitală a lumii, cu o populație de peste un milion de oameni.

 

Data: Pavel scrie această epistolă către creștinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe cînd se afla în orașul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la Roma prin intermediul lui Fivi, diaconiță a bisericii din Chencrea, unul din cartierele portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2).

 

Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisă această carte, vedem că nevoia după un așa tratat doctrinar era evidentă. Cînd Pavel s-a apucat de scris trecuseră deja aproximativ 25 de ani de propovăduire a Evangheliei de-a lungul și de-a latul Imperiului Roman. Comunitățile creștine se răspîndiseră pretutindeni, apărînd în toate colțurile Imperiului. Era inevitabil ca această nouă învățătură să ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o întîlneau pentru prima oară. Cum se împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea" lui Dumnezeu? Ce mai rămînea din „neprihănirea" cerută de Dumnezeu dacă păcătoșii erau iertați prin oferta gratuită a „harului"? Ce fel de relație era între aceast㠄Evanghelie" și străvechea „Lege a lui Moise"? Nu-l desfința ea pe Moise? Și ce mai rămînea din legămîntul „Avraamic"? Cum se putea ca „neamurile" să aibă parte de privilegiile aceluiași legămînt făcut cu evreii? Ce se va alege din nivelul moral, dacă se răspîndește acum vestea că Dumnezeu nu-i mai privește pe oameni prin filtrul pretențiilor Legii, ci prin ușa deschisă a harului? Nu vor ajunge oare oamenii să creadă că este bine să păcătuim mai mult ca să se înmulțească și mai mult harul? Ce mai rămînea valabil din promisiunile făcute de Dumnezeu Israelului? Mai rămînea în picioare statutul de popor al „legămîntului"? Va mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia, un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „legămîntul cel nou" semnifica și lepădarea Israelului ca popor? Multora dintre evreii evlavioși li se părea că noua „Cale" propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22) aruncă pe fereastră tocmai tradițiile și moștenirile care le erau cele mai dragi.

 

Iată deci că pentru mulți se cerea o explicație mai clară și cumva definitivă asupra noii învățături apărute în Biserica creștină.

 

Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregătise deja un om care să primească această însărcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese:

 

„Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraților, și înaintea fiilor lui Israel." (Fapte 9:15)

 

Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conștiința lui delicată și cu credința lui puternică în religia evreilor, Pavel își dăduse seama, chiar mai mult decît împotrivitoni lui, de aspectul contradictoriu al învățăturii ce-i fusese încredințată. Dumnezeu a trebuit să-l convingă mai întîi pe el însuși de temeinicia creștinismului. Faptul că a primit „Evanghelia lui" direct prin revelație dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium lăuntric și de multă frămîntare sufletească. În capitolul 9 el face mărturisirea: „simt o mare întristare și am o durere necurmată în inimă... pentru frații mei, rudele mele trupești" (9:2-3).

 

S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate spune ceva „pe scurt" despre acest om extraordinar?

 

Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calități, aparent contradictorii, au fost puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti ființa lăuntrică a lui Pavel. Prin experiența lui personală, el combină cunoștiințe nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împărțeau pe oamenii din vremea lui. A fost ales din cea mai îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu, cunoștea legalismul evreu pe dinăuntru și pe dinafară. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu cea mai aleasă cunoștință a culturii grecești, căci și-a trăit anii formării lui într-unul dintre cele mai importante centre de educație helenistică, Tarsul Ciliciei, și și-a însușit temeinic eleganța literaturii grecești. Mai mult, încă de la naștere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu „cetățenia Romană".

 

Putem spune deci că Pavel a fost evreu pînă la măduvă, Grec în cel mai deplin sens al cuvîntului și cetățean Roman prin naștere. Dincolo de toate acestea, el a unit în personalitatea sa o neobișnuită vigoare intelectuală, o mare putere a voinței, o simțire adîncă și o mare compasiune pentru oameni.

 

Spunînd toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai important dintre toate. Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea directă cu Cristos pe drumul Damascului. Convertirea lui brusca și capitularea lui necondiționată, l-au făcut cel mai potrivit vas pentru a demonstra evreilor că Isus este viu și că El este Mesia, Cel care trebuia să vină. Experiența lui l-a ajutat să prezinte creștinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare firească, ca pe o continuare și ca pe o împlinire a lui.

 

Destinatarii epistolei: Cînd a scris această epistolă, Pavel încă nu fusese la Roma. Avea însă dorința aceasta arzătoare și plănuia să călătorească într-acolo. Apostolul își dăduse seama de importanța strategică a Bisericii stabilite în chiar capitala Imperiului. De acolo se puteau răspîndi apoi în toată lumea învățăturile noii Evanghelii.

 

Formată din evrei și din neamuri, comunitatea creștină din Roma crescuse repede, probabil și prin venirea multor creștini convertiți din alte părți ale Imperiului. Pavel își numește cititorii cînd evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), cînd neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salută 26 persoane, dintre care două treimi au nume grecești.

 

Conținutul cărții: Avînd în vedere componența Bisericii din Roma, Pavel construiește o prezentare măiastră a adevărurilor mărețe ale creștinismului, care să-i dumirească și pe evrei și pe cei dintre neamuri. O schiță a întregii scrisori ar cuprinde trei secțiuni terminate fiecare cu cîte o doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27)

 

Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu doctrinele fundamentale ale Evangheliei. Secțiunea de la mijloc are un caracter național, clarificînd relația Israelului, ca națiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o porțiune devoțională, care ilustrează pe scurt aplicarea noii învățături la viața practică de toate zilele.

 

1. DOCTRINAL: expoziție - Cum mîntuiește Evanghelia pe păcătoși.

2. NAȚIONAL: explicație - Cum se aplică Evanghelia Israelului.

3. DEVOȚIONAL: aplicație - Cum se trăiește Evanghelia.

 

Cuvinte cheie și teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefața (a studiul epistolei către Romani", Martin Luther, celebrul reformator german, scrie următoarele:

 

„Ca să pornim la drum, trebuie mai întîi să lămurim cîteva probleme de limbaj. Este absolut esențial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce înțelege Sfîntul apostol Pavel prin termeni ca: Lege, păcat, har, credință, neprihănire, fire pămîntească, duh, etc. Fără lămurirea acestor termeni, citirea epistolei poate rămîne fără nici o valoare practică.

 

Iată de exemplu acest cuvînt mic: „Lege". El nu trebuie luat în înțelesul lui social obișnuit care definește normele după care cetățenii știu ce trebuie să facă și ce trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce privește legile sociale omenești în care sînt judecate și apreciate numai faptele, fără să se țină în socoteală atitudinea inimii.

 

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii și de aceea Legea Lui nu se oprește la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adîncimile ființei umane pretinzîndu-i nu numai un anumit fel de comportament, ci și un anumit fel de simțire. Legea lui Dumnezeu pedepsește chiar și fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia și minciuna nu sînt tolerate.

 

Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înșelător", făcîndu-i pe toți oamenii mincinoși în comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ține din toată inima Legea lui Dumnezeu. Este în natura noastră să ne placă parcă dinadins răul și să nu ne atragă ceea ce este bine. Și dacă inima noastră nu-și găsește plăcerea în ce este bine, atunci este clar că nici un om nu poate ține în mod absolut Legea divină. Aceasta nu înseamnă altceva decît că omul este păcătos în străfundul naturii sale și că această stare de păcat atrage asupra noastră mînia lui Dumnezeu, indiferent dacă aparent trăim ca niște oameni respectabili făcînd în exterior fapte considerate de toți ca fiind „bune".

 

Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola către Romani este că pînă și iudeii sînt păcătoși, căci „nu cei ce aud Legea sînt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți" (2:13) El înțelege prin aceasta că niciunul, prin faptele făcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotrivă, el îi acuză pe toți, direct în față, de comiterea celor mai flagrante încălcării ale Legii:

 

„Tu care zici: „Să nu preacurvești", preacurvești?" (2:22).

 

„Căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndești singur; fiindcă tu, care judeci pe

altul, faci aceleași lucruri" (21).

 

Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, știu că tu trăiești în exterior o viață care pare să respecte prevederile Legii și că îi judeci pe ceilalți care nu fac la fel ca tine; știu că ești foarte priceput să vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar de bîrna care îți împiedică vederea n-ai habar!"

 

„Adevărul este că și dacă ții în aparență Legea, cu fapte exterioare, din pricina pedepsei sau de dragul răsplătirii, în lăuntrul ființei tale faci lucrarea aceasta fără nici o plăcere, împotriva pornirilor naturale și numai împins de la spate. Dacă ți s-ar da voie, ai face deîndată exact ceea ce acum Legea te oprește."

 

„Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu urăști Legea. Atunci ce importanță mai are că tu îi înveți pe alții să nu fure, cînd știm că tu ai hoția în inimă, și ai fura din toată inima dacă te-ai lăsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi cîtă ipocrizie se ascunde în dosul unei măști de decență? Tu îi înveți pe alții, dar nu te poți convinge nici pe tine însuți. De fapt, respectînd ceea ce tu, ca evreu, numești Lege, n-ai ajuns s-o și înțelegi vreodată."

 

Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel spune clar că Legea nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca să scoată în evidență păcatul. Cu cît Legea ne pretinde mai multe, cu atîta noi ne împotrivim ei, urînd-o din toată inima.

 

Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 că: „Legea este duhovnicească, dar eu sînt... rob păcatului". Cum se înțelege aceasta? Iată cum: dacă Legea ar fi fost dată numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfăcută prin fapte exterioare; dar atîta vreme cît Legea este duhovnicească, nimeni nu o poate împlini, pentru că ne este împotrivă firea noastră păcătoasă. Numai Dumnezeu ne poate schimba inima și ne poate dărui una care îl poate ridica pe om la nivelul Legii lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire făcută de Duhul Sfînt putem ajunge să dorim să facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obligație, ci dintr-o pornire sinceră a inimii.

 

„Legea, care este duhovnicească" nu poate fi împlinită decît de un om făcut „duhovnicesc" prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încă nu a intrat, rămîne în continuare păcatul, rămîne împotrivirea tacită față de Lege și dușmănia față de prevederile ei. Aceasta se întîmplă cu toate că, mintal, noi recunoaștem că voia lui Dumnezeu este bună, dreaptă și sfîntă.

 

Căutați să vă familiarizați cu felul acesta de gîndire al lui Pavel și veți ajunge să vă dați singuri seama c㠄făcînd faptele Legii" și „împlinirea Legii" sînt două lucruri cît se poate de deosebite. Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce face cineva din dorința sinceră de a respecta perceptele divine prin strădaniile puterilor proprii. Oricît de sincere sînt însă aceste strădanii, ele sînt însoțite mereu de o stare de înverșunare a inimii și de o constrîngere a pornirilor lăuntrice, care fac în ultimă instanță faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu-le de orice valoare. Aceasta este cauza care-l face pe Pavel să scrie în Romani 3:20:

 

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului".

 

Cît de caraghioși sînt unii care-i învață pe cei din Biserici „să se pregătească să primească harul făcînd faptele necesare"! Cum ar putea un om să se pregătească făcînd faptele, atîta timp cît inima i se împotrivește și-l umple de fiere amară? Cum s-ar putea ca o astfel de „faptă" făcută din obligație sau constrîngere a inimii să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu?

 

Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o inimă voioasă și binevoitoare, fără a simți presiunea necesității sau apăsarea constrîngerii. Această atitudine voioasă și binevoitoare a inimii este produsul lucrării Duhului Sfînt în lăuntrul celui mîntuit:

 

„...pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care ne-a fost dat" (5:5).

 

Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin", „în urma" și „ca rezultat" al credinței mîntuitoare în Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea sa:

 

„Pavel... pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

 

„Ea privește pe Fiul Său, născut din sămînța lui David, în ce privește trupul, iar în ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul...” (Romani 1:1-5).

 

Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul Său nu este dat decît ca rezultat al credinței. Putem spune așadar fără nici o ezitare că singurele fapte bune sînt cele care sînt o consecință a credinței. Numai „neprihănirea care se capătă prin credință" poate împlini Legea, căci numai din meritul cîștigat de Cristos primim în dar lucrarea Duhului care ne transformă inima făcînd-o să-i placă lucrurile cerute de Dumnezeu.

 

Aceasta este de altfel și definiția harului, care nu este un fel de certificat pentru libertatea de a face tot ceea ce ne poftește inima păcătoasă. Harul este dorința și puterea pe care ne-o dăruiește Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa sfîntă.

 

Credința nu desfințează faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit:

 

„Deci, prin credință desfințăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea" (Rom. 3:31).

 

„Păcatul" este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scriptură, păcatul nu este numai săvârșirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumește un întreg complex de sentimente și atitudini ale inimii care ne îndemnă să călcăm Legea.

 

Dumnezeu nu se oprește la aparențe, ci pune degetul direct pe rană atunci cînd „nu se uită la ce izbește ochiul, ci privește la inimă". Înainte de a deveni fapte, păcatele noastre erau ascunse în cutele infinit de sensibile ale inimii:

 

„Dar ce iese din gură, vine din inimă, și aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurciile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om" (Matei 15:17-20).

 

Prin urmare, credința este singura noastră cale spre neprihănire, căci credința ne aduce în inimă lucrarea Duhului Sfînt.

 

În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul păcat care nu li se va ierta oamenilor este necredința:

 

„Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata.

 

În ce privește păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine".

 

Cel ce crede are deschisă calea spre neprihănirea pornită dintr-o inimă spălată de sîngele Domnului Isus și înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel de inimă vor curge apoi „rîuri de apă vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:38).

 

Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inimă stăpînită de credință sau de necredință Inima firii pămîntești este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul șarpelui" despre care vorbește Scriptura și despre care i-a fost promis lui Adam că va fi zdrobit sub picioarele seminței lui (Gen 3-15)"

 

CUPRINSUL CĂRȚII

 

EPISTOLA CĂTRE ROMANI - „Neprihănirea dată-n dar"

 

INTRODUCERE (1:1-17)

 

1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie

l:18-1:32 Omenirea L-a părăsit pe Dumnezeu și a pierdut neprihănirea.

2:1-2:16 neamurile, fără Lege, sînt vinovate.

2:17-3:8 iudeii, sub Lege, sînt și ei vinovați.

3:9-3:20 Rezultatul: Vinovăția întregii omeniri.

 

2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită

3:21 Nu prin ținerea Legii.

3:22, 23 Prin credință (calea).

3:24 Din harul divin acordat (izvorul).

3:24, 25 În urma morții lui Cristos (prilejul).

3:26-31 Fără plată pentru neamuri, ca și pentru evrei (scopul).

4:1-25 Exemplificată în Avraam și în David (exemplele).

5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntări (rezultatul).

5:12-21 Rezumatul: Mîntuirea este oferită întregii omenirii.

 

3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi

6:1-13 Noi am murit față de păcat și trăim pentru Dumnezeu.

6:14-7:25 Noi am murit față de Lege și trăim sub har.

8:1-13 Noi am murit față de fire și trăim prin Duhul.

 

4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată

8:14-25 Sîntem fii și ne așteaptă slava.

8:26-27 Mijlocirea Duhului

8:28-34 Scopul etern al Tatălui

8:35-39 Dragostea statornică a Fiului.

 

5. Neprihănirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi

Cap.9 Israelul a fost ales în trecut.

Cap. 10 Israelul este îndepărtat în prezent.

Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.

 

6. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată prin noi

Cap.12, 13 În cadrul activităților spirituale, sociale și cetățenești.

Cap.14-16 În cadrul părtășiei și slujirii noastre creștine.

 

**********************************************************