EXODUL HARTA



PAȘTELE

    

Ex. 12.11 „ Când îl veți mânca, să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în mână; si să-l mâncați în grabă; căci sunt Paștele Domnului".

CADRUL ISTORIC. De pe vremea plecării din Egipt, aproximativ în anul 1445 în. Hr., poporul evreu (Iudeii de mai târziu) a celebrat Pastele în primăvara fiecărui (în general în preajma Vinerii Mari și a Paștelui creștin).

După mai mult de patru sute de ani de robie în Egipt, Dumnezeu a hotărât să izbăvească pe urmașii lui Avraam, Isaac și Iacov din robie. El l-a ridicat pe Moise l-a rânduit să fie conducătorul Ieșirii (Exod 3-4). Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, Moise l-a pus pe Faraon în fața poruncii lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece". Pentru a-i dovedi lui Faraon seriozitatea mesajului Domnului, Moise prin puterea lui Dumnezeu, a chemat plăgile ca pedepse asupra Egiptului, în timpul acțiunii câtorva dintre acestea, Faraon a fost de acord să lase pe Israeliți să plece; revenea, însă, asupra deciziei sale imediat ce plaga era ridicată. A venit timpul pentru ce-a de a zecea și ultima plagă, singura care nu va mai da Egiptenilor posibilitate vreunei alternative, silindu-i să scoată pe Israeliți din Egipt. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor peste toată țara Egiptului ca să lovească cu moartea pe toți întâii născuți — atât ai oamenilor cât și ai animalelor (Ex. 12:12).

Dat fiind faptul că și Israeliți se aflau în Egipt, cum ar fi putut ei să scape de îngerul nimicitor? Domnul a dat o poruncă specială poporului Său; ascultarea de ea va asigura protecția Sa asupra fiecărei familii de Evrei și asupra întâiului născut Fiecare familie trebuia să ia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur și să-l înjunghie în seara celei de-a paisprezecea zi a lunii Abib; familiile cu un număr mai mic de membri puteau împărți un singur miel cu alții (Ex. 12:4). Cu o parte din sân­gele mielului sacrificat trebuia să stropească cei doi stâlpi și pragul de sus al tocului ușii de la intrarea caselor lor. Când Nimicitorul avea să străbată țara, el urma să treacă peste casele stropite cu acest sânge (astfel, termenul Paște, de la ebraicul pesah, înseamn㠄a sări peste", „a trece peste" sau „a cruța"), în felul acesta, prin sângele mielului înjunghiat, Israeliții au fost cruțați de pedeapsa morții care a venit peste toți întâii născuți egipteni. Dumnezeu a instituit semnul sângelui nu fiindcă El nu ar fi putut distinge altfel pe Israeliți de Egipteni, ci pentru că El a dorit să-l învețe pe poporul Său importanța ascultării și a răscumpărării prin sânge, pregătindu-l astfel pentru ;,Mielul lui Dumnezeu" care, secole mai târziu, va ridica păcatul lumii (Ioan 1:29). În acea noapte trebuia ca Israeliții să fie îmbrăcați și gata de plecare (Ex. 12:11). Lor li s-a poruncit să frigă, nu să fiarbă mielul și să pregătească ierburi și pâine fără aluat. La apropierea nopții, trebuia ca ei să fie gata să mănânce hrana si să plece în grabă, atunci când Egiptenii urmau să vină și să le ceară să părăsească țara. Toate lucrurile s-au petrecut așa cum a spus Domnul (Ex. 12:29-36).

 

PAȘTELE ÎN ISTORIA ISRAELITĂ/EVREIASCĂ.

 

Din acest moment al istoriei, poporul lui Dumnezeu a celebrat Paștele în fiecare primăvară, ca răspuns la porunca Sa potrivit căreia Paștele trebuia să fie „o lege veșnică" (Ex. 12:14). Era, însă, o jertfă de aducere aminte. Doar jertfa inițială din Egipt a fost o jertfă efectivă, înainte ca Templul să fie construit, la fiecare Paște Israeliții se adunau în case, înjunghiau un miel, îndepărtau orice aluat din casele lor și mâncau ierburi amare. Dar, mai cu seamă, ei relatau istoria ieșirii miraculoase a strămoșilor lor din țara Egiptului și din robia lui Faraon. Astfel, din generație în generație, poporul evreu își amintea de răscumpărarea lui de către Dumnezeu și de eliberarea lor din Egipt (vezi Ex. 12:26, nota). Odată cu construirea Templului, Dumnezeu a poruncit ca sărbătorirea și jertfirea mielului să aibă loc la Ierusalim (compară cu Deut. 16:1-6). Vechiul Testament consemnează câteva cazuri în care un Paște cu semnificație deosebită a fost celebrat în cetatea sfântă (de exemplu, II Împ. 23:21-23; II Cron. 30:1-20; 35:1-19; Ezra 6:19-22). Paștele era, de asemenea, sărbătorit de către Israeliți și în perioada Noului Testament. Singurul moment din copilăria lui Isus, relatat în Scriptură, este acela când părinții Săi L-au luat la Ierusalim la vârsta de doisprezece ani pentru a sărbători Paștele (Luca 2:41-50). Mai târziu, Isus a mers în mod regulat la Ierusalim pentru Paște (de exemplu Ioan 2:13). Ultima cină pe care Isus a mâncat-o cu ucenicii Săi la Ierusalim cu puțin timp înainte de a fi răstignit în ajunul Paștelui, a fost o masă de Paște (vezi Mat. 26:1-2, 17-29). Isus însuși a fost răstignit în ajunul Paștelui, ca Mielul de Paște (comp. cu I Cor. 5:7) care salvează din păcat și din moarte pe toți cei care cred.

Israeliții sărbătoresc și astăzi Paștele, deși natura acestuia s-a schimbat oarecum. Deoarece nu mai există un Templu la Ierusalim unde poate fi sacrificat un miel conform celor poruncite în Deut. 16:1-6, sărbătoarea israelită contemporană (numită seder) nu mai este celebrată cu un miel junghiat. Dar membrii familiilor se mai adună încă împreună, orice aluat este îndepărtat în mod ceremonial din casele evreilor și istoria ieșirii din Egipt este relatată de către tatăl familiei.

 

PAȘTELE ȘI ISUS HRISTOS.

 

Pentru creștini, Paștele conține un bogat simbolism profetic care arăta spre Isus Hristos. Noul Testament învață în mod explicit că sărbătorile israelite sunt „umbra lucrurilor viitoare" (Col. 2:16-17; Evr. 10:1), adică răscumpărarea prin sângele lui Isus Hristos. Să reținem că cele relatate în Exod, capitolul 12, ne reamintesc de Mântuitorul nostru și de voia Sa pentru noi.

(1) Inima și sufletul evenimentului de la Paște era harul mântuitor al lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a scos pe Israeliți din Egipt nu fiindcă erau un popor merituos, ci pentru că El i-a iubit și a rămas credincios legământului Său (vezi Deut. 7:7-10). În mod asemănător, mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine prin harul minunat al lui Dumnezeu (vezi Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).

(2)Scopul sângelui stropit pe stâlpii ușilor era să salveze de la moarte întâiul născut al fiecărei familii; acest sânge arăta către vărsarea sângelui lui Hristos pe
cruce, pentru a ne salva de la moarte și de mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului (Ex. 12:13, 23, 27; Evr. 9:22).

(3)Mielul de Paște a fost o Jertfă" (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut pentru întâiul născut; această jertfă arăta moartea lui Hristos ca substitut al morții credinciosului (Rom. 3:25, ). Pavel îl numește, în mod explicit, pe Hristos Mielul nostru de Paște care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7).

(4)Mielul de parte bărbătească desemnat pentru moarte trebuia să fie „fără cusur" (Ex. 12:5); mielul prefigurează neprihănirea lui Hristos, Fiul desăvârșit al lui Dumnezeu (compară cu Ioan 8:46; Evr. 4:15).

(5)    Consumarea mielului ca hrană reprezenta identificarea comunității israelite cu moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizică, în mod asemănător, participarea la Cina Domnului reprezintă participarea noastră la moartea lui Hristos, o moarte care ne salvează din moartea spirituală (I Cor. 10:16-17; 11:24-26). Ca și în cazul Paștelui, doar jertfa inițială, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfă eficientă. Noi sărbătorim Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui" (I Cor.11:24).

(6)Stropirea cu sânge a stâlpilor și a pragului de sus al ușii a fost făcută în credință plină de ascultare (Ex. 12:28, compară cu Evr. 11:28); acest răspuns al credinței a adus răscumpărarea prin sânge (Ex. 12:7, 13). Mântuirea prin sângele lui Hristos este obținută numai prin ascultarea credinței (Rom. 1:5, compară cu 16;26).

(7)Mielul de Paste trebuia să fie mâncat împreună cu pâine nedospită (Ex. 12:8). Deoarece în Biblie aluatul simbolizează, în mod obișnuit, păcatul și corupția (vezi Ex. 13:7, nota; Mat. 16:6, nota; Marcu 8;15, nota), această pâine nedospită a reprezentat despărțirea de Egipt a Israeliților răscumpărați, adică de lume și de păcat (vezi Ex. 12:15 ). În mod asemănător, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu este chemat să se separe de lumea păcătoasă și să se dedice numai lui Dumnezeu (vezi articolele SEPARAREA SPIRITUALĂ A CREDINCIOȘILOR  și RELAȚIA CREȘTINULUI CU LUMEA ),