O biserică

dezorientată, într-o

lume pierdută!

Privind în ansamblu Biserica de azi, ne întrebăm, oare cât va mai răbda Dumnezeu sfântul până va vărsa această lucrare Laodiceană din gura Lui. Dacă e un lucru asupra căruia sânt de acord predicatorii de azi, e acesta, că trăim într-o epocă Laodiceană a Bisericii.

În timp ce deasupra capetelor noastre ameninţă sabia lui Damocles, noi credincioşii ne lăfăim într-o stare de bogăţie, lenevie, lux, nepăsare şi amorţire. Deşi Dumnezeu are milă şi e gata să ne ierte păcatele, să ne curăţească nelegiuirea, si să se îndure de neghiobia noastră, totuşi in­imile noastre „căldicele", nici reci nici în clocot, sânt o urâciune în ochii Lui. Ori sîntem în clocot ori reci, ori înflăcăraţi ori îngheţaţi, ori aprinşi ori stinşi de tot. Lipsa de căldură si lipsa de dragoste, iată două lucruri pe care le urăşte Dumnezeu! Hristos poate spune despre rănile Lui azi: „în casa celor ce Mă iubeau le-am primit!" Cartea Sfântă a Dum­nezeului cel viu suferă mai mult din partea exponenţilor decât din partea oponenţilor ei.

În folosirea citatelor biblice sîntem uşuratici, în inter­pretarea lor sîntem inconsistenţi, în însuşirea nemărginitelor ei bogăţii sîntem leneşi până la punctul im­potenţei extreme. Predicatorul îşi şlefuieşte predicile cu elocvenţă oratorică, şi e gata să apere inspiraţia Bibliei cu toată ardoarea si transpiraţia. Dar acelaşi om câteva respiraţii mai târziu îţi vorbeşte cu un calm mortal despre minunile din Biblie ca fiind demodate sau despre alte texte: „Acestea nu sânt pentru timpurile de azi." Iar bietul as­cultător, cu o credinţă sinceră şi caldă, trebuie să înghită apa rece ca gheaţa a necredinţei predicatorului.

Adevărul e că biserica poate să-L împiedice în lucrare pe Sfântul lui Israel, şi în vremea de azi şi-a făcut din aceas­ta o adevărată artă. Dacă ar exista gradaţii în starea de mort a vreunui mort, atunci cea mai moartă mortăciune cred că e cineva care vorbeşte despre Duhul Sfânt fără ca să aibă un­gerea Duhului Sfânt. În rugăciuni ne permitem aroganţa de neiertat să strigăm ca Duhul să vină asupra noastră cu harul Său, dar să nu ne deranjeze cu darurile Sale!

Aceasta e vremea unui Duh Sfânt acceptat cu restricţii si condiţii, chiar în cercurile cele mai fundamentaliste. Avem nevoie şi o spunem deschis, că vrem să se împlinească textul de la Ioel 2. Strigăm chiar: „Toarnă Duhul Tău peste orice făptură!" Dar adăugăm o restricţie: „Dar nu lăsa ca fiicele noastre să proorocească şi nici fii noştri să vadă vedenii!"

„O, Dumnezeul meu! Dacă în necredinţa noastră cul­turalizată si în teologia noastră obscură şi în slăbiciunea noastră spirituală am întristat şi încă mai întristăm pe Duhul Sfânt, de ce nu ne verşi din gura Ta? Dacă au poţi să te foloseşti de noi şi nu poţi lucra prin noi, atunci, Te rugăm, Dumnezeule, fă ceva fără noi! Treci pe lângă noi şi alege-ţi un popor din cei care acum nu te cunosc! Mântuie-i, sfinţeşte-i şi împuterniceşte-i prin Duhul Sfânt pentru o misiune a minunilor! Trimite-i în lume „frumoşi ca luna, curaţi ca soarele, şi viteji ca o armată cu flamuri desfăşurate," ca să trezească la viaţă o Biserică bolnavă si să cutremure din temelii o lume înglodată în păcat!"

Gândiţi-vă la lucrul acesta: Dumnezeu nu mai are ce da altceva lumii. A dat pe unicul Său Fiu pentru păcătoşi. A dat Biblia Sa pentru toţi oamenii. A dat Duhul Sfânt ca să con­vingă lumea de păcat şi să zidească Biserica. Dar la ce foloseşte un cec dacă nu e semnat? La ce foloseşte o adunare, oricât de fundamentală în crez, dacă Domnul cel viu lipseşte din ea?

Avem datoria să împărţim drept Cuvântul adevărului. Textul: „Iată, Eu stau la uşă si bat" (Apocalipsa 3:20), n-are nimic de a face cu cei păcătoşi şi Domnul. Nu! Aici e tabloul tragic al Domnului nostru la uşa Bisericii Sale din Laodicea încercând să intre înăuntru! La fel, în majoritatea orelor de rugăciune care text e mai des folosit dacă nu acesta: „Acolo unde sânt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sânt si Eu în mijlocul lor"? Dar foarte adesea El nu este în mijlocul lor. El e afară, la uşă. Noi lăudăm Numele Lui, dar pe El îl ţinem afară!

Cu o stivă de cărţi în jurul nostru, cu schiţe si notiţe din plin, ne-am imunizat pe noi înşine faţă de adevărul mistuitor al Cuvântului imutabil al lui Dumnezeu!

Nu mă mai mir azi aşa de mult la răbdarea pe care o are Dumnezeu cu păcătoşii ce rămân ca de piatră la chemarea Sa. în definitiv, n-am fi si noi răbdători cu un om care e si orb si surd? Aşa sânt cei ce zac în păcat. Dar mă mir de răbdarea lui Dumnezeu faţă de Biserica de azi în starea ei de adormire, amorţire si egoism! O Biserică pierdută într-o lume pierdută, iată marea problemă pe care trebuie s-o rezolve Dumnezeu azi!

Oh, săracii de noi, credincioşi orbi, sărăntoci si slăbănogi, dar îngâmfaţi şi lăudăroşi! Sîntem goi, si nici nu ne dăm seama! Sîntem bogaţi (n-am avut niciodată atâtea instalaţii si aparate), dar sîntem de fapt săraci (niciodată n-am fost mai fără putere)! N-avem nevoie de nimic (şi adevărul e că n-avem nimic din ce avea Biserica Apostolică). Cum poate sta Dumnezeu în mijlocul nostru când noi ne facem expoziţie din goliciunea mândriei noastră?

Oh, avem nevoie de foc sfânt! Unde e puterea Duhului Sfânt care să distrugă păcatul şi să-i atragă pe păcătoşi la pocăinţă? Azi mi se pare că sîntem mai interesaţi în a avea biserici cu aer condiţionat decât încălzite cu rugăciuni. „Dumnezeul nostru e un foc mistuitor!" Dumnezeu şi focul sânt de neseparat; la fel sânt şi oamenii si focul. Fiecare din noi acum străbate o traiectorie de foc: dacă eşti păcătos, e traiectoria iadului; dacă eşti credincios, traiectoria judecăţii din urmă a faptelor. Şi fiindcă Biserica a pierdut focul Duhului Sfânt, milioane de oameni se îndreaptă spre focul iadului!

Moise a fost chemat prin foc. Ilie a cerut foc din cer. Elisei a făcut un foc. Mica a proorocit despre foc. Ioan Botezătorul a strigat: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc." Isus a zis: „Am venit să aduc foc pe pământ." Dacă ne­am feri de botezul cu foc, după cum ne ferim de botezul cu apă, am avea o Biserică înflăcărată, un alt Rusalii. „Firea veche" s-ar putea să ocolească botezul cu apă, dar e mistuită de botezul cu foc, căci El „pleava o va arde într-un foc care nu se stinge." Până ce n-au fost curăţiţi prin foc, ucenicii care făcuseră minuni şi care văzuseră gloria învierii Domnului, n-au fost lăsaţi să pornească la slujirea Crucii.

Cu ce autoritate slujesc unii azi, fie în ţară fie în străinătate, când nu au experienţa din „camera de sus"? Nu ducem lipsă de predicatori ai profeţiilor, dar n-avem predicatori profetici. Nu avem nevoie de ghicitori spirituali cu pronosticuri senzaţionale. Avem destui. Şi de fapt n-avem nevoie de niciunul, căci avem Biblia şi descoperirea gândirii Domnului nostru în ea. Dar avem nevoie de oameni care să proclame Evanghelia. Nimeni nu poate pune monopol pe Duhul Sfânt, dar Duhul Sfânt poate monopoliza pe oameni. Aşa oameni sânt proorocii: Niciodată aşteptaţi, niciodată anunţaţi, niciodată prezentaţi. Doar sosesc. Sânt trimişi, sânt pecetluiţi, sânt extraordinari. Ioan Botezătorul "n-a făcut minuni" - adică n-a existat nici un puhoi de oameni care să curgă spre el şi să-l vadă cum vindecă. Dar a ridicat nivelul spiritual al unei naţiuni întregi!

Ni se înroşeşte faţa de ruşine când vedem pe unii din evangheliştii noştri, care anunţă că au avut o evanghelizare extraordinară, cu mii de suflete care s-au predat, si apoi, ca să liniştească pe fundamentalişti, spun că „nimic neobişnuit si nimic senzaţional n-a avut loc." Dar poate avea loc un cutremur de pământ şi să nu fie senzaţional? Sau un uragan şi să nu fie ceva neobişnuit? Oare n-a scuturat Anglia lucrarea de trezire a lui Wesley? Biserica Anglicană a trântit uşa în faţa „unui om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan" - Wesley! Dar aceşti „pitici religioşi" n-au fost în stare să oprească torentele trezirii aduse de Duhul Sfânt!

Acest om binecuvântat, Wesley, a plecat de la Univer­sitatea din Oxford, fiind un „eşec total" (după cum era iz­bitoarea lui expresie, deşi era dotat cu mintea unui savant, cu focul unui zelot, si limba unui orator), ca să câştige pe alţii la Domnul. Mai târziu, a avut loc 24 mai 1738, când John Wesley la oră de rugăciune pe strada Aldersgate a fost născut din Duhul; apoi a avut loc umplerea lui cu Duhul. Timp de treisprezece ani oameni botezaţi cu foc au scuturat trei imperii. Şi Savonarola a scuturat Florenţa în centrul Italiei până ce faţa acelui „călugăr nebun" a ajuns o obsesie pentru Florentinii de atunci, şi o groază pentru cercurile religioase. Fraţii mei, în lumina „scaunului de judecată", mai bine ar fi pentru noi să trăim şase luni cu o inimă de vulcan, denunţând păcătoşenia din locurile înalte si de jos, scoţând ţara de sub puterea Satanei la lumina lui Dumnezeu (aşa cum a făcut Ioan Botezătorul) decât să murim încărcaţi de onoruri ecleziastice şi diplome teologice si să fim de râsul iadului şi al unora minusculi în cele spirituale. Ridicând glasul împotriva „traficanţilor de lichior" sau chemând bles­teme peste politicienii corupţi nu coboară foc din cer asupra capetelor noastre. Le putem face pe amândouă fără să ne pierdem capetele sau amvoanele. Proorocii au fost mar­tirizaţi pentru că au denunţat în termeni direcţi religia falsă. Iar noi, când vedem religii mincinoase cum îi înşeală pe unii în timpul vieţii si îi fură pe alţii după moarte, sau când vedem preoţi conducând pe oameni la iad sub emblema crucifixului, n-ar trebui să fierbem si noi de indignare? Atunci, probabil, vom avea să ardem şi noi în focul martirilor pe rugurile secolului XX, dar vom fi aprins o nouă Reformaţie.

Citiţi cu lacrimi rândurile ce urmează: „Un Protestan­tism slăbănog ascultă azi cum urmaşii Inchiziţiei laudă evan­ghelişti protestanţi." Vi i-aţi închipui pe aceiaşi oameni ai sutanelor lăudând pe un Luther sau un Savonarola? „O, Doamne, inspiră-ne la predici profetice care să cerceteze si să mistuie! Trimite-ne o generaţie de predicatori-martiri -oameni gata să poarte poveri, să se aplece, să se îndoaie şi să se frângă sub copleşirea viziunii unei judecăţi iminente si a unei osânde sub spectrul iadului necruţător si veşnic pentru toţi cei nepocăiţi! Predicatorii îşi aduc renume amvoanelor; proorocii, închisorilor. O, dacă ne-ar trimite Dumnezeu prooroci -oameni extraordinari, care plâng în hohote si nu cruţă, care stropesc naţiuni cu furtuna vaiurilor lor - oameni prea fier­binţi ca să-i atingi, prea tari ca să-i asculţi, prea drastici ca să-i cruţi. Am obosit cu cei care se îmbracă în haine moi şi au predici moi, care folosesc râuri de cuvinte dar o linguriţă de ulei sfânt. Acestora le pasă mai mult de concurenţă decât de reverenţă, mai mult de promovare decât de consacrare. Aceştia folosesc propaganda în locul propagării, si ţin mai mult la bunăstarea membrilor decât la starea sfinţeniei lor.

Oh, comparându-ne cu Biserica apostolică sîntem atât de sub-apostolici, atât de sub-standard! Grija pentru „doctrine adânci" i-a pus pe mulţi din membrii bisericilor într-un somn adânc; căci „slova" nu e de ajuns. Trebuie aprinsă! Numai slova împreună cu Duhul dau viaţă. O predică în legătură cu o doctrină sănătoasă, prezentată într-un limbaj impecabil, cu o interpretare fără nici o eroare, poate fi la fel de fără gust ca o gură de nisip. Ca să luptăm împotriva rătăcirilor de la credinţă avem nevoie de o Biserică botezată cu foc. Un rug aprins l-a atras pe Moise; o Biserică aprinsă îi va atrage pe oamenii de azi să audă în mij­locul ei glasul Dumnezeului cel viu!

 

 

AMIN