LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU ISRAELIȚII

 

Deut. 29:1 „Iată cuvintele legământului pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în țara Moabului, afară de legământul pe care-l încheiase cu ei la Horeb."


LEGĂMÂNTUL DE LA MUNTELE SINAI (HOREB). Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam și l-a reînnoit cu Isaac și Iacov (vezi articolul LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU AVRAAM, ISAAC ȘI IACOV ). Legământul Său cu Israeliții, făcut la poalele Muntelui Sinai (vezi Ex. 19:1 ) conține două principii de bază dezvoltate în articolul sus menționat: (1) Numai Dumnezeu stabilește făgăduințele și obligațiile legământului Său, și (2) oamenii trebuie să le accepte în credință plină de ascultare. Principala diferență între acest legământ și cel precedent este că Dumnezeu a pre­cizat făgăduințele si responsabilitățile acestuia înainte de a-l consfinți (Ex. 24:1-8).

(1)         Promisiunile lui Dumnezeu cuprinse în acest legământ erau, în esență, aceleași cu cele făcute lui Avraam (vezi Ex. 19:1 ). El promitea (a) să dea Israeliților țara Canaanului după ce îi va răscumpăra din robia egipteană (Ex. 6:3-6; 19:4; 23:20, 23), și (b) să fie Dumnezeul lor și să-i adopte ca popor al Său (EX. 6:7; 19:6; vezi Deut. 5:2 ). Ultimul scop al lui Dumnezeu era să aducă în lume pe Mântuitorul prin intermediul poporului legământului.

(2)  Înainte să împlinească toate aceste promisiuni, Dumnezeu a cerut Israeliților să se oblige să păzească legile Sale făcute cunoscute în timpul șederii la Muntele Sinai. După ce Dumnezeu a revelat cele Zece Porunci și multe alte legi ale legămân­tului (vezi articolul LEGEA VECHIULUI TESTAMENT ), Israeliții au jurat într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul" (Ex. 24:3). Fără această făgăduință solemnă de a accepta cerințele Legii lui Dumnezeu, legământul dintre ei și Domnul Dumnezeu nu ar fi fost confirmat (compară cu Ex. 24:8 ).

(3)  Această înțelegere de a păzi Legea lui Dumnezeu a rămas o condiție a legământului. Numai prin stăruința în ascultarea de poruncile Domnului și prin aducerea jertfelor stabilite în legământul Său Israel putea să rămână ca posesiune a lui Dumnezeu păstrată cu grijă și să nu întrerupă primirea binecuvântărilor Sale. Cu alte cuvinte, alegerea pentru totdeauna a lui Israel ca popor al lui Dumnezeu a fost condiționată de ascultarea de El ca Domn al lor (vezi Ex. 19:5 ).

(4)      De asemenea, Dumnezeu a arătat în mod limpede ce urma să se întâmple dacă cei din poporul Său nu ar fi păzit obligațiile legământului. Pedeapsa pentru neascultare era îndepărtarea din mijlocul poporului legământului, fie prin alungare, fie prin moarte (vezi Ex. 31:14-15). Această pedeapsă repetă avertismentul dat de Dumnezeu în timpul exodului potrivit căruia aceia  care aveau să nu respecte instrucțiunile pentru ținerea Paștelui urmau să fie excluși din popor (Ex. 12:15, 19; 12:15 ). Acestea nu erau amenințări fără temei. La Cades, de exemplu, când Israeliții s-au răzvrătit împotriva Domnului, din necredință, și au refuzat să intre în Canaan deoarece s-au temut de locuitorii lui, Dumnezeu S-a mâniat pe ei și i-a făcut să pribegească în pustie pentru următorii treizeci și nouă de ani; acolo, toți Israeliții care depășeau vârsta de douăzeci de ani au murit (excepție făcând Caleb și Iosua, vezi Num. 13:26-14:39; 14:29, ). Neascultarea și necredința lor i-au adus în situația de a pierde dreptul de a intra în țara odihnei promisă de Dumnezeu (compară cu Ps. 95:7-11; Evr. 3:9-11, 18).

(5)  Ascultarea pe care Dumnezeu o aștepta de la poporul Său nu era desăvârșită, ci o ascultare sinceră și plină de zel. Inerentă legământului era recunoașterea faptului că, din când în când, din cauza slăbiciunii naturii umane, ei puteau să cadă (vezi Deut. 30:20, ). Pentru a șterge vinovăția păcatului și a împăca poporul cu Sine, Dumnezeu a prevăzut sistemul jertfelor în general și, în particular, în fiecare an, Ziua Ispășirii (vezi articolul ZIUA ISPĂȘIRII, ). Poporul putea să-și mărturi­sească păcatele, să aducă diferite jertfe și să se împace cu Domnul, însă Dumnezeu urma să judece cu asprime neascultarea, răzvrătirea și apostazia intenționate.

(6)  Prin legământul Său cu Israeliții, Dumnezeu a urmărit ca oamenii din alte popoare, observând credincioșia lui Israel față de Dumnezeu și binecuvântările care o însoțesc, să dorească să se apropie de Domnul și să devină o parte a adunării celor credincioși (Deut. 4:6, ). Apoi, prin Răscumpărătorul promis, neamurile lumii urmau să fie invitate să accepte, de asemenea, aceste promisiuni. Așadar, legământul i a avut un accent misionar.

 

LEGĂMÂNTUL REÎNNOIT ÎN CÂMPIA MOABULUI.

 

După ce generația răzvrătită și necredincioasă de Israeliți a murit în timpul pribegiei prin pustie care a durat treizeci și nouă de ani, Dumnezeu a chemat o nouă generație de Israeliți și a pregătit-o pentru intrarea în țara promisă prin reînnoirea legământului cu El. Pentru a cuceri țara Canaanului cu deplin succes, a fost nevoie atât ca ei să se angajeze față de acest legământ cât și de asigurarea că Domnul Dumnezeu va fi cu ei.

(1) Acest legământ reînnoit este punctul principal asupra căruia se concentrează cartea Deuteronom (vezi introducerea la Deuteronom). După un preambul (Deut. 1:1-5), Deuteronomul rezumă istoria relațiilor lui Dumnezeu cu poporul Său din (vremea când ei au părăsit Sinaiul (Deut. 1:6-4:43), expune principalele prevederi ale legământului (Deut. 4:44-26:19), reamintește Israeliților blestemele și binecuvân­tările legământului (Deut. 27:1-30:20) și se încheie cu orânduiri pentru continuarea iui (Deut. 31:1-33:29). Deși nu se menționează în mod special în carte, putem presupune că națiunea lui Israel, într-un singur glas, cu un sincer „Amin", a acceptat prevederile legământului, așa cum făcuse generația precedentă la Muntele Sinai (compară cu Ex. 24:1-8; Deut. 27).

(2)  Forma de bază a acestui legământ a rămas aceeași cu a legământului de la Muntele Sinai. O temă care revine în Deuteronom este aceea că dacă poporul lui Dumnezeu va asculta toate cuvintele legământului, Dumnezeu îi va binecuvânta; dimpotrivă, dacă ei nu vor face așa, Dumnezeu îi va blestema și pedepsi (vezi în mod special Deut. 27-30). Singura cale prin care ei și urmașii lor puteau rămâne pentru totdeauna în țara Canaanului era păzirea legământului, prin iubirea Domnului (vezi Deut. 6:5, nota) și ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Deut. 30:15-20).

(3)  Moise a instruit poporul să-și reîmprospăteze în mod periodic memoria cu privire la legământ. La fiecare șapte ani, la Sărbătoarea Corturilor, toți Israeliții trebuiau să se înfățișeze în locul ales de Dumnezeu; acolo urma să li se amintească legământul lor prin citirea și explicarea Legii lui Moise și prin angajamentul de a respecta cele auzite (Deut. 3i:9-13).

(4)  Vechiul Testament înregistrează câteva exemple notabile de aducere aminte și reînnoire a acestui legământ. După ce țara a fost cucerită și cu puțin timp înainte de moartea lui Iosua, acesta a chemat tot poporul la o adunare în acest scop (los. 24). Răspunsul poporului a fost clar și hotărât: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru și vom asculta glasul Lui" (los. 24:24). în consecință, „Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul" ( los. 24:25). în mod asemănător, Iehoiada a condus ceremonia unui legământ reînnoit la încoronarea lui Ioas (II Împ. 11:17), așa cum a făcut și Iosia (II Împ. 23:1-3), Ezechia (compară cu II Cron. 29:10) si Ezra (Neem. 8:1-10:39).

(5)  Chemarea la aducerea aminte și reînnoirea legământului este oportună și astăzi, Noul Testament este legământul lui Dumnezeu cu noi. Noi ne reamintim de legământul Său încheiat cu noi când citim și studiem revelația Sa cu făgăduințele și prevederile   acestuia,   când   o   auzim   vestită   în   propovăduirea   Cuvântului   lui Dumnezeu și, mai ales, când participăm la Cina Domnului (vezi I Cor. 11:17-34). Prin Cina Domnului noi ne reînnoim de asemenea angajamentul de a-L iubi pe Domnul și de a-L sluji cu toată inima (vezi I Cor. 11:20, ).