După ce a experimentat trei morți clinice, Securitatea l-a bănuit de relații cu extratereștri !

 

Timp de 30 de ani cazul lui Ioan Gabor din Oradea a uimit lumea medicală de pe întreg mapamondul. Căzut într-un bazin cu apă clocotită amestecată cu sodă caustică, ridicat printr-o minune de la trei metri adâncime, rămas fără carne pe picioare, domnul Gabor poate acum să umble, iar în locul în care altădată se vedeau oasele, carnea și pielea au început să-i crească din nou. Întâmplarea care i-a marcat viața lui și altor sute de oameni, precum și evenimentele care au urmat, au stat în atenția ministerului sănătății din acea vreme și au lăsat fără grai pe cei care crezuseră că au pătruns tainele vindecării: medici de pretutindeni. Regimul comunist a interzis însă mediatizarea miracolului și au făcut tot posibilul ca să-l reducă la tăcere pe acest om, pentru că știința lor nu putea să explice evenimentele cărora le-a făcut față.

Născut pe data de 2 august 1939 în localitatea Sâncrai din județul Cluj, Ioan Gabor era încă de mic copil o ființă ciudată. „Încă din pruncie aud o voce, nu în vis ci în realitate. În acele momente nu pot să mă mișc dar mă simt bine” – poveșteste d-l Ioan Gabor. Auzind spusele copilului care povestea despre experiența sa, părinții, frații, colegii de la gradiniță și școală începeau să râdă. I se spunea chiar „visătorul”. Cu toate acestea, el știa că ceea ce aude este adevărat, lucru pe care au reușit să-l experimenteze și cei din jur, pentru că spusele lui deveneau realitate la vremea potrivită. A făcut școala de subofițeri, s-a căsătorit și s-a stabilit în Oradea. În urma cu 37 de ani s-a pocăit, în sensul că și-a schimbat modul de viață și gândire dedicându-și existența lui Dumnezeu, mărturisindu-și credința în apa botezului.  În 1974 lui Ionel îi este dat să audă în mod repetat aceeași voce care-i spunea: „Vezi că peste doi ani se va întâmpla ceva cu tine și vei fi cum nu a mai fost nimeni”.

Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că, în mod neașteptat, se va ivi probabil o funcție foarte importantă care îi va fi atribuită lui, astfel încât nimeni să nu mai fie asemenea lui. După un timp, într-o noapte, vocea îi spune: „S-a aruncat  Purim. Sorții au căzut pe tine pentru că fratele tău nu este pregătit sa treacă prin aceasta”. Cuvintele respective i-au fost repetate de trei ori, fapt care a trezit iritare celui în cauză, conștient că înțelege atunci când i se spune ceva.  Apoi i s-a spus: „Vezi că vine o nenorocire de moarte peste tine”.  Aceste cuvinte l-au făcut să se gândească la faptul că, nu funcția importantă trebuie să o primească, ci moartea.  Știa că peste doi ani va muri. „Fiindcă nu am fost atent, am spus acest lucru la toată lumea. Prima dată i-am spus soției”.  Aflată în conflict cu familia din pricina credinței lor, Adriana Gabor simțea că Dumnezeu vrea să-i ia și ultima speranță pe lumea aceasta.  Soții Gabor aveau trei copii: o fetiță de numai două luni, un baiețel de un an și jumătate și altul de șase ani. Moartea soțului însemna pentru ea că Dumnezeu și-a întors fața de la ei.

Domnul Ioan Gabor a continuat să spună părinților, fraților, rudeniilor și prietenilor ce soartă urma să-l aștepte. Necrezând cuvintele lui, cei din jur au început să râda și să-l blameze. Totuși el a început să se pregătească de moarte. „Am căutat în primul rând să-mi rezolv problemele materiale. Câstigam foarte bine , așa că mi-am plătit apartamentul, am cumpărat de toate în casă, astfel încât soția să poată crește cei trei copii.”- își amintește Ioan Gabor. Cu opt luni înainte de accident, a auzit aceiași voce care l-a deranjat prin insistența ei., voce care i-a repetat de trei ori: „Vezi că vine nenorocirea de moarte”.  Între timp Ioan Gabor a fost detașat la Arad, unde a lucrat la Combinatul Chimic din municipiu. Familia îi rămăsese la Oradea.  Cu o lună înainte de accident el și-a luat concediu și a plecat acasă la cunoscuți și la frați pentru a-și lua rămas bun de la cei dragi.

În dimineața zilei de 29 ianuarie, 1976, o dimineață cu zăpadă, după ce se rugase timp de o oră, Gabor aude din nou vocea: „Vezi că a sosit nenorocirea”. Aceste cuvinte l-au facut să se grăbească să predea gestiunea și să-și dorească să ajungă cât mai repede acasă pentru a muri, eventual noaptea prin somn, așa cum se gândea el la acea vreme. În graba mare, Ioan Gabor alunecă într-o groapă adâncă de trei metri, de dimensiuni 1,3 / 1,3 metri. În acest bazin se ținea apă clocotită cu sodă caustică folosită la spălarea bazinelor chimice. În momentul căderii apa i-a ajuns până la înalțimea taliei. În contact cu ea a început să urle, în timp ce simțea cum îi ard picioarele. A reușit să le miște doar de trei ori., pentru că în momentul următor și-a dat seama că totul este terminat. Atunci am strigat „Doamne ai milă de mine și scapă-mă de aici. Atunci a simțit cum o mână puternică îl ridică din groapa adâncă și-l așează pe marginea ei. După ce s-a târât câțiva metri pe burtă prin zapadă, a fost văzut de patru colegi, care l-au ridicat repede și l-au dus la Spitalui Clinic Județean din Arad. „Mi-am dat seama că nu este scăpare dar știam că nu voi muri pentru că mâna lui Dumnezeu m-a ridicat” – spune Gabor la 30 de ani după accident. Ajuns în spital, în momentul în care medicii doresc să-l dezbrace de pantalonii care îi avea pe el, carnea a început să cadă până la os. Tibia și peroneul i-au rămas absolut descoperite la ambele picioare. Când l-au văzut, medicii erau convinși că va muri în câteva ore. Tocmai de aceea – susține el- au refuzat să-i de-a apă, pentru a nu-i prelungi agonia. Diagnosticul de internare a fost: „Arsură de gradul II-III-IV la ambele membre inferioare, perineu, fese, antebrațul drept”.

 „Văzându-mă medicul m-a întrebat dacă am copii. Aflând că am trei copii minori, a replicat: „Mai bine nu-i aveai!” După plecarea medicului de la reanimare, unui vecin de salon i se facea milă de el și-i dădea apă. „A doua zi, văzând că nu am murit, medicul și-a dat seama că am primit apă și m-a certat. Pe la ora nouă în aceeași dimineață am intrat în comă. Mai întâi mi-am pierdut vederea apoi cunoștința. Printr-o minune a fost înstiințat fratele meu de la Deva, care era și el medic (d-l Ioan Gabor are doi frați, ambii sunt de profesie medici).  Când a ajuns el la spital, eram cu ochii deschiși dar buzele îmi erau negre. În aceeași zi, el a început să-mi caute un sicriu.” – își amintește d-l Gabor. Pentru că nu puteau să-l atingă cu nimic, l-au acoperit cu o ramă metalică peste care au așezat un cearceaf. Ioan Gabor a zăcut timp de opt luni la secția de reanimare a spitalului din Arad, fără a se putea mișca sau vorbi. Era alimentat  cu perfuzii și apoi cu lingurița. Stând pe pat fără a se putea întoarce, lui Ioan Gabor i-a putrezit coloana vertebrală, fenomen cunoscut în lumea medicală de „celulită locală invadantă”.  Pe de altă parte, din cauza frisoanelor, a făcut bronhopneumonie bilaterală (aprindere de plămâni) , ajungând să scuipe sânge. O altă complicație a reprezentat-o infecția cu piocianic la fese, coapse și gambe. În final, toate acestea au dus la septicemie (infecție în sânge) cu determinare pulmonară. În mod firesc, fără a mai intra în calcule, arsurile de gradul IV și aceste complicații ar fi dus la moarte. Situația lui a ajuns la urechile ministrului sănătății, prof. dr. Eugen Proca, care l-a și vizitat. Apoi, tot la interval de două zile, directorul spitalului din Arad trebuia să informeze ministrul în legatură cu evoluția pacientului de la Oradea. Interesat peste măsură de acest caz ieșit din comun, ministrul i-a procurat medicamente din străinătate. Efectul acestora a fost însă foarte scăzut. Odată instalată, starea de septicemie urma, conform previziunilor medicilor, să-i cauzeze moartea. Totuși Ioan Gabor se încăpățâna să rămâna în viață. Constatând că în urma complicațiilor, omul rămâne conștient, medicii au ajuns la concluzia că lucrurile care se petrec întrec puterea de a înțelege a minții omenești.  „Mare minune că nu moare și e întreg la minte” – a exclamat specialistul, după ce a analizat starea sănătății lui.

În toată perioada celor opt luni cât a stat la reanimare, d-l Gabor a remarcat alături de el prezența unui tânăr cu ochii strălucitori. „Niciodată nu m-am întrebat cine este pentru că-l cunoșteam și știam că stă cu mine. În schimb, nimeni altcineva nu-l vedea.  Când le-am vorbit despre el și constatând starea mea, un medic mi-a spus că e îngerul păzitor.  „Abia atunci m-am gândit la aceasta” – povestește Ioan Gabor.  Tot în acea perioadă, domnia sa a trecut prin trei morți clinice.  „M-au declarat mort, m-au deconectat de la aparate și m-au acoperit cu un cearceaf pe cap.  Așa se face după ce omul moare, îl lasă între două și patru ore și apoi îl duc la morgă, pentru că trebuia să elibereze patul.  Când m-au declarat mort, din corpul meu a ieșit un alt trup, duhul de viață. Eu stăteam în colțul salonului și vedeam tot ce făceau cu trupul meu. După ce am revenit la viață, le-am spus tot ceea ce-au făcut., cum au deconectat aparatul, cum au spus să-l pună după ușă.... tot. Mi-au spus: „bine, dar tu erai acolo mort sub cearceaf”.  Atunci le-am explicat că eram în colț, tot eu, cu un trup prin care vedeam și știam tot ce fac cu mine. În lumea spirituală există altfel de vedere, nu mai există limite, acolo știi totul. Nu poți să spui că închizi ochii și gata, nu mai vezi nimic.  Vedeam la Cluj, la 300 de kilometri distanță. Într-un minut mi-am văzut tot filmul vieții, tot ceea ce am făcut de când eram copil mic, cum așteptam să plece părinții de acasa ca să fac ceva rau... Vezi absolut tot, și ce-ai gândit și ce-ai făcut, și ce premoniții ai avut. Toate le retrăiești din nou. M-am căsătorit, eu puteam să mă ascund de soție, soția de mine și noi de copii, dar de Dumnezeu nu te poți ascunde. Și, dacă nu aș fi trăit experiențele acestea, orișicine mi-ar fi spus (chiar daca în Biblie scrie că te vei întâlni cu tot ceea ce-ai făcut și vei fi judecat după faptele tale pe care le-ai făcut în trup), nu știam ce înseamnă că te vei întâlni cu faptele tale. Am cunoscut aceasta doar după ce m-au declarat mort. Și încă o minune pe care noi, oamenii, nu o putem înțelege. În Biblie spune că o mie de ani va fi egală cu o zi.  Eu nu am crezut asta. Am crezut că poate fi egală o zi cu o săptămâna, fie o lună, ba chiar un an dar nu o mie de ani. Și totuși atunci, într-un minut, am văzut tot filmul vieții mele, pâna în 1970, când m-am pocăit. Am văzut multe lucruri rele pe care nu aș fi vrut să le mai văd niciodată, totul. Asta până în momentul în care m-am pocăit, adică m-am născut din nou, pentru că degeaba te pocăiești daca nu te schimbi tu, ca om”.

„Atunci am vazut o mână albă pe care se vedea urma cuiului și puțin cum a stat pe cruce.  Și am auzit o voce atât de blândă, cum nu cred ca mai există, care mi-a spus: „Sângele lui Isus Hristos te-a curațit de orice păcat. Și a dispărut tot filmul acela. După aceea am trecut într-un loc, într-o lumină, am văzut numai puțin... Nu am cuvinte să spun ce bine m-am simțit.  Lumina m-a acoperit și mi-a vorbit. Noi nu putem înțelege așa ceva. Mi-a spus: de ce te uiți așa? Aici nu se poate face rău. Cum mă uitam așa înainte, în partea stângă am văzut doi tineri.  Era bunicul și un frate de-al meu. Aici este un lucru interesant. Bunicul meu a murit când eu aveam trei săptămâni, nu aveam cum să-l cunosc. Dar acolo mi-am dat seama cine este. Când te uiți la cineva știi cine este și știi tot ce gândește, la fel știe și el. Toti sunt tineri, cam la vârsta de 17 ani, au trupul alb, strălucitor, iar fața puțin și mai albă... Fericirea de acolo nu se poate spune în cuvinte. La distantă mare, cât vedeai cu ochii, era o mare de tineri, toți la aceeași vârstă, fie că au murit în scutece, fie bătrâni. Toți aceștia dădeau un program, dar cântau trei cântări deodată în paralel”.

„Atunci eu nu aș fi vrut să nu mai vin de acolo, dar tânărul care a stat tot timpul lângă mine în spital s-a uitat la mine și am simțit că îmi spune că trebuie să merg înapoi. Nu am vrut. Atunci mi-a făcut semn cu capul și m-am întors împreună cu el” – povestește domnul Gabor.

Constatând că încearcă să respire, medicii l-au reanimat și a revenit în acest fel de trei ori la viață. Câțiva ani mai târziu a înțeles că vocea pe care a auzit-o cu doi ani înainte de accident, a profețit aceste trei întoarceri la viața, iar anunțarea chinului său înainte cu opt luni, a semnificat cele opt luni pe care le-a petrecut la reanimare. În timpul convalescenței sale, Ioan Gabor a văzut murind nu mai puțin de 117 oameni. „Pâna atunci nu am văzut pe nimeni murind, dar atunci mi-am dat seama de ce oamenii se temeau de moarte. Când îi vedeam înainte de-a muri, se uitau ingroziți, parcă voiau să fugă dar nu puteau. Au fost oameni care nu puteau muri. Atunci asistentele care erau mai în vârstă și care cunoșteau ce se întâmplă în asemenea situații le spunea: omule tu nu poți muri până nu vei mărturisi ceea ce-ai făcut. Pe patul de moarte un om la 80 de ani a mărturisit că, pe când era tânăr, și-a ucis bunica pentru a obține o moștenire”, își amintește d-l Gabor.

Domnul Ioan Gabor a fost externat pe data de 26 august 1976. Pe biletul de ieșire din spital, doctorul Mircea Ududec, medic primar chirurg, redă în rezumat observațiile clinice amintite mai sus. Timp de un an și jumătate el a fost hrănit cu lingura de către soție.  Până la patru ani de la accident, Ioan Gabor a stat imobilizat la pat. În ciuda faptului că medicii insitau să-i taie picioarele, el a refuzat acest lucru.

Prima dată a reușit să se ridice pe picioare odată cu trecerea celor patru ani, când cicatricele de pe partea superioară a picioarelor au început să crape și să apară piele și păr. Acest lucru a uimit din nou lumea medicală, specialiștii în domeniu rămânând fără replică. „Așa ceva nu se poate. Este minunea secolului XX să apară muguri de piele și păr după o arsură de gradul III acolo unde nu se face transplant” , i-a spus specialistul care l-a tratat, doctorul Nagy de la Spitalul Județean din Arad. Ultima rană i s-a închis după 17 ani de la accident, iar acum ambele picioare îi sunt acoperite cu carne. Cicatricele se subțiază odată cu trecerea vremii, iar porțiunea de carne acoperită cu piele se extinde pe zi ce trece. După ce lumea medicală a aflat că Ioan Gabor nu a murit, l-au chemat să-l vadă. La el au venit specialiști din întreaga lume, care nu au reușit nici ei să explice fenomenul. Când l-a văzut, ministrul Proca a exclamat: “Tu ești? Nu-mi vine să cred, nu ți-au tăiat picioarele? Cazul dumneavoastră se știe în toată lumea. Ce să le spun, cum să le explic?.” Apoi s-a ridicat în picioare și a strigat: “Nu am crezut că este Dumnezeu, dar acum trebuie să spun că este ceva, Dumnezeu sau ce-o fi ăla”. Cazul lui Ioan Gabor a incitat însă și autoritățile vremii. Securitatea l-a contactat și i-a cerut să închida ușa și să nu mai lase pe nimeni înăuntru. Telefonul i-a fost pus sub urmărire, iar în apartament i-au fost instalate microfoane. Au încercat chiar să-l scoata din țară, trimițându-l în Austria. Neputându-și explica fenomenele, secretarii de partid și securiștii au început să creadă că omul este în atenția extratereștrilor. Cu toate acestea, el a rămas în țară, iar cazul lui a ajuns să fie cunoscut pe tot globul. Ioan Gabor a fost tratat în revistele de specialitate din  Occident și în mass-media de pretutindeni. În România însă, regimul comunist a impus tăcerea asupra lui.

Accidentul de muncă de la bazinul Combinatului Chimic din Arad a fost cercetat, cum era și firesc, de organele Procuraturii locale. De caz s-a ocupat însăși procurorul șef Ștefănuț Petru din Arad. Ceea ce nu a putut procuratura să explice, a fost existența unei singure urme pe zăpada proaspătă. Acest lucru a pus în dificultate întreaga anchetă, pentru că nimeni nu știa unde să caute rezolvarea. La data de 9 octombrie 1976 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în cauza privind accidentul de muncă și invaliditatea suferită de domnul Gabor la data de 29 ianuarie același an, întrucât cu probele administrate nu reiese vinovăția în sarcina  vreunei persoane.

Analizând peste ani cele petrecute, d-l Ioan Gabor este convins de faptul că toate cele întâmplate au avut ca scop oprirea ofensivei anticreștine începută de comuniști și descoperirea voii lui Dumnezeu pentru cei care trăiau în întunericul păcatului.

În pofida celor prin care i-a fost dat să treacă, domnul Ioan Gabor afirmă că este un om fericit. “Am o pace în suflet și avem o armonie în familie pe care aș dori să o aibă toți în căminele lor”.   Domnia sa susține că se roagă pentru România și crede că în cel mult șapte ani țara noastră va ajunge la un nivel ridicat  atât din punct de vedere economic cât și spiritual.

Cei care doresc să afle mai multe amănunte despre Ioan Gabor, membru al bisericii baptiste “Emanuel” din Oradea, pot să-l contacteze la numărul de telefon: 0114-0259-445.320 sau să-i scrie la următoarea adresă: Str, Italiană Nr. 22, Bl. Y3, Sc. C, Ap.46, Oradea, jud. Bihor, cod 3700, România.