Analiza si explicarea cuvântului: închinarea la idoli (gr.eidololatreia)

 

Închinarea la idoli (gr.eidololatreia), adică venerarea duhurilor, persoanelor sau chipurilor cioplite, de asemenea încrederea în vreo persoană, vreo institutie sau vreun lucru ca având autoritate egală sau mai mare decât a lui Dumnezeu si a Cuvântului Său. Se pare că închinarea la idoli este greu de înteles pentru omul modern. Este dificil de înteles cum un om putea să se apropie cu reverentă de o bucată de lemn, de piatră sau de metal, oricât de frumoasă ar fi fost forma sculpturii si oricât de costisitoare ar fi fost podoaba si ornamentatia. Acest fenomen este si mai greu de înteles atunci când ne amintim că multi dintre idolii antici erau orice numai frumosi nu. De exemplu, imaginea zeitei Artemis sau Diana din faimosul templu din Efes era o figură neagră, îndesată, necizelată, acoperită cu multi sâni, si complet lipsită de frumusete.

Fapt este că la început nimeni nu s-a închinat la vreun idol. Un idol avea două functii. El avea scopul de a localiza zeul pe care-l reprezenta, si de asemenea de a-l vizualiza. Initial, nu se urmărea ca idolul să fie obiectul închinării. Menirea lui era ca să-i usureze omului închinarea la un zeu pe care-l reprezenta, prin faptul că i se dădea omului ceva vizibil, localizat într-un loc definit. Dar o dată ce s-a realizat acest lucru, era aproape inevitabil ca omul să nu înceapă să se închine la idol, în loc de a se închina înaintea zeului pe care acesta îl reprezenta. Să luăm, spre exemplu, modul în care s-a dezvoltat închinarea înaintea împăratului în Imperiul Roman. Aceasta a început ca o exprimare a recunostintei pentru siguranta, dreptatea si buna orînduială pe care Roma a adus-o oamenilor. Roma a curătat mările de pirati si drumurile de tâlhari. În locul capriciului tiranilor, ea a instaurat dreptatea impartială. Oamenii erau atât de recunoscători Romei pentru bratul ei puternic si justitia ei impartială, încât au existat regi care, după moartea lor au lăsat mostenire tările lor romanilor. Din această atitudine de recunostintă a apărut închinarea la zeita Roma, spiritul Romei; si această închinare a existat înainte de a apărea de fapt adevăratul cult al împăratului. Dar oamenii sunt dornici să vadă ceva; si Roma, si spiritul Romei erau, după cum se pare, întrupate în împărat. Si astfel, închinarea a ajuns să fie transferată însusi împăratului, un fenomen care la început i-a făcut pe împăratii romani să se simtă penibil si căruia ei au vrut să-i pună capăt. Dar pentru cei care erau împrăstiati la marginile imperiului, împăratul nu era mai mult decât un nume; asa că s-a înăltat statuia lui, iar închinarea s-a transferat de la împărat la statuie. Întâi spiritul nevăzut al Romei, apoi împăratul vizibil, apoi statuia prezentă - acesta a fost cursul evenimentelor.

Iată deci prima greseală fundamentală a închinării la idoli - închinarea la idoli este închinarea la obiectul creat si nu la Creatorul tuturor lucrurilor. Acest lucru este exact ceea ce a văzut Pavel în schita lui referitoare la nasterea închinării la idoli:
        19. Fiindcă ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
        20. În adevăr, însusirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vesnică si dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiti cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Asa că nu se pot dezvinovăti;
        21. fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au multămit; ci s-au dedat la gândiri desarte, si inima lor fără pricepere s-a întunecat.
        22. S-au fălit că sunt întelepti, si au înnebunit;
        23.si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare si târâtoare. (Romani 1: 19-23)

Acest tip de idolatrie există încă, pentru că, din punct de vedere fundamental, acest fel de idolatrie este închinarea la lucruri, în locul închinării înaintea lui Dumnezeu. Se poate spune pe drept cuvânt că pentru un om, Dumnezeu este acela căruia el îi dedică timpul său, averea si talentele sale, acela căruia el se dă pe sine însusi. În limbajul nostru a intrat o nouă expresie, simbolul stării materiale. Simbolul stării materiale este un lucru pe care si-l doreste cineva, ca o dovadă si o garantie exterioară că a ajuns pe o anumită treaptă a succesului. Simbolul stării materiale poate să fie o casă într-un anumit cartier al unui oras, o masină de o anumită marcă, un oarecare gen de mobilă sau bunuri casnice râvnite de multi si dobândite de putini. Se poate afirma, pe bună dreptate, că acest simbol al stării materiale este idolul omului, pentru că un om se dedică efortului de a-l obtine. Ori de câte ori un lucru din lume, oricare ar fi acela, începe să detină locul principal în inima, în mintea si în preocuparea noastră, atunci acel obiect a devenit un idol, pentru că acea notiune a uzurpat locul care îi apartine lui Dumnezeu.

Este interesant si semnificatv totodată faptul că închinarea la idoli urmează imediat după grupul de cuvinte care descriu păcatele sexuale. În lumea antică, închinarea la idoli si imoralitatea sexuală erau foarte strâns legate. Autorul Întelepciunii lui Solomon spune: "Gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul aprinderii spre desfrâu, si născocirea lor a fost pierderea vietii" (Întel. 14: 12 - carte apocrifă). De unde vine această legătură?

Putem să vedem această legătură în Vechiul Testament. Ea era descrisă în culori vii si expresive, în mod dramatic în poezia celui de al doilea capitol din Osea. Mama, adică Israel, a spus: "Voi alerga după ibovnicii mei, care îmi dau pâinea si apa mea, lâna si inul meu, untdelemnul si băuturile mele". Apoi vocea lui Dumnezeu continuă: "N-a cunoscut că Eu îi dădeam grâul, mustul si untdelemnul" (Osea 2: 5, 8). În Palestina, în cadrul cultelor antice pre-israelite, Baalii erau zei ai fertilitătii. Ei erau cei care dădeau grâul, vinul si untdelemnul. Spre ei s-a întors Israel si, întrucât Israel era mireasa lui Dumnezeu, se putea spune despre ea că se pângăreste cu zeităti străine. De aceea, adulterul a devenit simbolul pentru apostazie, fiindcă apostazia era infidelitatea cu care Israel L-a părăsit pe Dumnezeu care era adevăratul ei sot, pentru a căuta un sot printre zeităti.

După cum am văzut deja, dintre toate fortele care actionează asupra cresterii, forta sexului este cea mai vie, cea mai vitală si cea mai puternică. În acest scop, actul sexual a devenit un act de închinare si de glorificare a zeului; de aceea înzestrarea sanctuarelor antice cu prostituate sacre a devenit un obicei, iar relatia sexuală cu ele a devenit un fel de închinare în fata fortei vietii. Atractia pe care o simte latura inferioară a caracterului uman spre un asemenea gen de închinare este cât se poate de evidentă. Omul natural va prefera, mai curând această închinare, în locul celei adevărate. În aceasta consta groaznicul pericol al cultului lui Baal, împotriva căruia au pledat si au tunat profetii. Tragedia închinării la idoli era dublă. Prin ea oamenii adorau lucrul creat, în loc să-L adore pe Creatorul tuturor lucrurilor, si în cadrul acestei închinări la idoli, oamenii foloseau ca si închinare un act frumos în sine, dar care prin maniera în care era folosită, a devenit păcat. Închinarea la idoli a distrus dintr-o lovitură adevărata închinare, precum si acea puritate care constituie cea mai înaltă închinare dintre toate.

 

Pasaje unde mai regăsim cuvâtul: (Coloseni 3: 5; Galateni 5: 20)