ÎNCHINAREA

 

Neem, 8:5-6 „Ezra a deschis canea înaintea întregului popor, căci stătea mai sus decât tot poporul. Si când a deschis-o, tot poporul s-a sculat.

Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, si tot poporul a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!" Si s-au plecat si s-au închinat înaintea Domnului, cu fața la pământ."

Închinarea constituie acele acțiuni și atitudini prin care se venerează și cinstește demnitatea unicului Dumnezeu al cerului și al pământului. Astfel, închinarea îl are în centru pe Dumnezeu, nu pe om. În închinarea creștină, noi ne apropiem de Dumnezeu cu recunoștință din cauza a ceea ce El a făcut pentru noi în Hristos și prin Duhul Sfânt. Aceasta necesită o ancorare în El a credinței și o recunoaștere a faptului că El este Dumnezeul și Domnul nostru.

SCURTĂ ISTORIE A ÎNCHINĂRII ADUSE DUMNEZEULUI CEL ADEVĂRAT.

Făpturile umane s-au închinat lui Dumnezeu de la începutul istoriei. Adam și Eva aveau părtășie în mod curent cu Dumnezeu în grădina Edenului (comp. cu Gen. 3:8). Cain și Abel au adus amândoi jertfe (în ebraică, minhah, „dar, tribut", tradus ca ,jertfă de mâncare" în Lev. 2:1) Domnului (Gen. 4:3-4); urmașii lui Set au chemat „Numele Domnului" (Gen. 8:20). Avraam a presărat întinsul țării promise cu altare închinate Domnului pentru arderile de tot (Gen. 12:7-8; 13.-448; 22:9) și a stat de vorbă cu Domnul în mod apropiat (Gen. 18:23-33; 22:11-18).

Închinarea efectuată public a ajuns să se facă după toate regulile numai după exod (ieșirea din Egipt), când cortul a fost făcut la muntele Sinai. După aceea jertfe regulate erau aduse zilnic și, în special, de Sabat, iar Dumnezeu a rânduit câteva sărbători religioase anuale ca prilejuri pentru închinarea publică israelită (Ex. 23:14-17; Lev. 1-7; 16; 23:4-44; Deut. 12;16). Această închinare a devenit mai târziu concentrată în jurul Templului din Ierusalim (comp. cu planurile lui David așa cum sunt consemnate în I Cron. 22-26). Când Templul a fost distrus în anul 586 în. Hr., Evreii au zidit sinagogi ca locașuri de învățătură și închinare în perioada când ei s-au aflat în robie, dar și în oricare loc unde s-au stabilit. Aceste clădiri au continuat să fie folosite pentru închinare chiar după zidirea celui de-al doilea Templu sub conducerea lui Zorobabel (Ezra 3-6). în perioada N.T. existau sinagogi în Palestina și în tot cuprinsul imperiului roman (de exemplu, Luca 4:16; Ioan 6:59; Fapte 6:9; 13:14; 14:1; 17:1,10; 18:4; 19:8; 22:19).

Închinarea în vremea Bisericii primare avea loc atât în Templul din Ierusalim cât și în case particulare (Fapte 2:46-47). în afara Ierusalimului, creștinii se închinau, cât li se permitea, în sinagogi; când aceasta nu le mai era îngăduită, ei se întâlneau în altă parte pentru închinare de obicei în case particulare (comp. cu Fapte 18:7; Rom. 16:5; Col. 4:15; Filim. 2), și, uneori, chiar în săli publice (Fapte 19:9-10).

EXPRIMĂRI ALE ÎNCHINĂRII CREȘTINE.

(1) Cheia principiilor care guvernează închinarea creștină: (a) Adevărata închinare are loc în duh și în adevăr (vezi Ioan 4:23, ), adică închinarea trebuie să fie în conformitate cu descoperirea lui Dumnezeu asupra lui însuși în Fiul (comp. cu Ioan 14:6). În plus, ea implică duhul omului și nu doar mintea, precum și manifestările Duhului Sfânt (I Cor. 12:7-12). Practica creștină a închinării trebuie să corespundă modelului nou-testamental pentru Biserică (vezi Fapte 7:44,). Credincioșii de astăzi trebuie să dorească, să caute și să pretindă ca normă pentru Biserică toate elementele care sunt găsite în experiența închinării din Noul Testament (comp. cu principiul ermeneutic dezvoltat în introducerea la cartea Faptele Apostolilor).

(2) Trăsătura de bază a închinării în V.T. era sistemul jertfelor (vezi Num. 28-29). Deoarece jertfa pe cruce a lui Isus Hristos a împlinit acest sistem, nu mai este nevoie de vărsarea de sânge ca parte a închinării creștine (vezi Evr. 9:1-10:18). Prin taina Cinei Domnului, Biserica nou testamentală a comemorat permanent această jertfă a lui Hristos făcută o dată pentru totdeauna (I Cor. 11:23-26). De asemenea, Biserica este îndemnată să aduc㠄o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui" (Evr. 13:15) și să aducem trupurile noastre ca „o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (vezi Rom. 12:1, ).

(3) Lauda adusă lui Dumnezeu este esențială pentru închinarea creștină. Aceasta era un element cheie în închinarea către Dumnezeu a lui Israel (de exemplu, Ps. 100:4; 106:1; 111:1; 113:1; 117) precum și în închinarea Bisericii primare (Fapte 2:46-47; 16:25; Rom. 15:10-11; Evr. 2:12; vezi articolul LAUDA, ).

(4)  O  cale  esențială  de  laudă  adusă  lui Dumnezeu  o  constituie  cântarea psalmilor, a imnurilor și a cântărilor duhovnicești. V.T. abundă în îndemnuri de a cânta Domnului (de exemplu, I Cron. 16:23; Ps. 95:1; 96:1-2; 98:1, 5-6; 100:1-2). În momentul nașterii lui Isus, o mulțime de oaste cerească a izbucnit într-o cântare de laudă (Luca 2:13-14) iar Biserica nou testamentală era o comunitate care cânta ( I Cor. 14:15; Efes. 5:19; Col. 3:16; Iac. 5:13). Cântările creștinilor Noului Testament erau cântate ori cu mintea (adică într-o limbă omenească) ori în Duhul (adică, în limbi; vezi I Cor. 14:15, ), în nici o împrejurare ei nu considerau cântarea ca o formă de amuzament.

(5)  Un alt element important al închinării este căutarea feței Domnului în rugăciune. Sfinții V.T. comunicau în mod constant cu Dumnezeu prin rugăciune (de exemplu, Gen. 20:17; Num. 11:2; I Sam. 8:6; II Sam. 7:27; Dan. 9:3-19; comp. cu Iac. 5:17, 18). Apostolii s-au rugat cu stăruință după înălțarea lui Isus la cer (Fapte 1:14) și rugăciunea a devenit o parte obișnuită a închinării creștine în comun (Fapte 2:42; 20:36; I Tes. 5:17; vezi articolul RUGĂCIUNEA EFICACE, ). Aceste rugăciuni puteau fi făcute în folosul propriu (de exemplu, Fapte 4:24-30) sau ele puteau fi rugăciuni de mijlocire în favoarea altora (de exemplu, Rom. 15:30-32; Efes. 6:18). Rugăciunea creștinului trebuie să fie însoțită totdeauna de mulțumire către Dumnezeu (Efes. 5:20; Fil. 4:6; Col. 3:15; I Tes. 5:18). Rugăciunea, la fel ca și cântarea, putea să fie făcută într-o limbă omenească cunoscută sau în limbi (I Cor. 14:13-15).

(6) Mărturisirea păcatului era în mod clar o parte importantă a închinării în V.T, Dumnezeu a instituit Ziua Ispășirii pentru Israeliți ca un timp pentru mărturisirea păcatului întregului popor (Lev.  16; vezi articolul ZIUA ISPĂȘIRII, ). În rugăciunea sa prilejuită de sfințirea Templului, Solomon recunoaște importanța mărturisirii păcatului (I Împ. 8:30-39). Când Ezra și Neemia au înțeles până unde se depărtase poporul lui Dumnezeu de legea Sa, ei au condus tot poporul din Iuda într-o rugăciune  publică fierbinte  de mărturisire   (Neem.  9).  Tot așa, în rugăciunea Domnească, Isus învață pe credincioși să ceară iertarea păcatelor (Mat. 6:12). Iacov instruiește pe credincioși să-și mărturisească unul altuia păcatele (Iac. 5:16); printr-o astfel de mărturisire noi primim asigurarea iertării îndurătoare a lui Dumnezeu (I Ioan 1:9).    

(7)  Închinarea trebuie să includă de asemenea citirea publică a Scripturii și proclamarea adevărului acesteia, în vremea V.T. Dumnezeu a statornicit ca la fiecare șapte ani, la sărbătoarea corturilor, toți Israeliții să se adune laolaltă pentru citirea publică a Legii lui Moise (Deut. 31:9-13); cel mai clar exemplu al acestui element al închinării vechi-testamentale apare în timpul lui Ezra și Neemia (vezi Neem. 8:1-12). Citirea Scripturii a devenit o parte obișnuită a închinării în Sinagogă în ziua Sabatului (vezi Luca 4:16-19; Fapte 13:15). În mod asemănător, când credincioșii Noului Testament se adună pentru închinare, ei ascultă de asemenea Cuvântul lui Dumnezeu (I Tim. 4:13; comp. cu Col. 4:16; I Tes. 5:27) împreună cu învățătura, predica și îndemnurile bazate pe acesta (I Tim. 4:13; II Tim. 4:2; comp. cu Fapte 19:8-10;20:7).

(8)  Ori de câte ori poporul lui Dumnezeu din V.T. intra împreună în curțile Domnului, ei erau învățați să aducă Zeciuieli și jertfe de mâncare (Ps. 96:8; Mal. 3:10). La fel, Pavel scria creștinilor din Corint cu privire la strângerea de ajutoare pentru Biserica din Ierusalim: „în ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câștigul lui" (I Cor. 16:2). Adevărata închinare față de Dumnezeu trebuie deci să ofere ocazia de a prezenta Domnului zeciuielile și darurile noastre.

(9) Un  element unic în închinarea  comunității nou-testamentale  era rolul Duhului Sfânt și manifestările Sale. Printre manifestările Duhului în Trupul lui Hristos se aflau cuvântul înțelepciunii, cuvântul cunoștinței, manifestări speciale ale credinței, darurile de vindecare, puterea de a face minuni, proorocia, deosebirea duhurilor, vorbirea în limbi și tălmăcirea limbilor (I Cor. 12:7-10). Natura harismatică a închinării creștine primare este descrisă în continuare în învățăturile lui Pavel: „când vă adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare ... învățătură ..descoperire  ... vorbă în altă  limbă  ...  tălmăcire,  toate să se facă spre zidirea sufletească" (I Cor. 14:26). în corespondența sa cu Corintenii, Pavel a precizat principiile prin care să se orânduiască acest aspect al închinării lor (vezi I Cor.14:1-33, ). Principiul de bază constă în faptul că orice exercitare a darurilor Duhului Sfânt pe parcursul închinării trebuia să întărească și să zidească întreaga adunare   (I   Cor.   12:7;   14:26;   vezi   articolul   DARURILE   SPIRITUALE   PENTRU CREDINCIOȘI, ).

(10) Un alt element unic în cadrul închinării nou-testamentale îl constituia oficierea botezului și Cinei Domnului. Cina Domului (sau frângerea pâinii, vezi Fapte 2:42) pare să fi fost oficiată zilnic printre adevărații credincioși după Cincizecime (Fapte 2:46,47) și cel puțin săptămânal mai târziu (Fapte 20:7:11). Botezul, așa cum a fost poruncit de către Hristos (Mat. 28:19-20) avea loc ori de câte ori existau convertiri și oameni erau adăugați la biserică  (Fapte 2:41;  8:12;  9:18;  10:48; 16:30-33; 19:1-5).

BINECUVÂNTĂRILE LUI DUMNEZEU PENTRU ADEVĂRAȚII ÎNCHINĂTORI. Când are loc adevărata închinare, Dumnezeu are multe binecuvântări pentru poporul Său. El vrea:

(1) să fie în mijlocul lor (Mat. 18:20), să stea și să aibă părtășie intimă cu ei (Apoc. 3:20);

(2) să acopere poporul Său cu slava Sa (comp. cu Ex. 40:35; II Cron. 7:1; I Petru 4:14);

(3) să reverse asupra poporului belșug de binecuvântări (Ez. 34:26), în special pacea (Ps. 29:11; vezi articolul PACEA LUI DUMNEZEU, );

(4) să împartă un belșug de bucurie (Ps. 122:1; Ioan 15:11);

(5) să răspundă cererilor acelora care se roagă Lui cu credință sinceră (Marcu 11:24; Iac. 5:15; vezi articolul RUGĂCIUNEA EFICACE, );

(6) să reîmprospăteze umplerea poporului Său cu Duhul Sfânt și cu curaj (Fapte 4:31);

(7) să trimită manifestările Duhului Sfânt în mijlocul poporului Său (I Cor. 12:7-13);

(8) să călăuzească poporul Său în tot adevărul prin Duhul Sfânt (Ioan 15:26; 6:13);

(9) să sfințească poporul Său prin Cuvântul și Duhul Său (Ioan 17:17-19)

(10) să mângâie, să încurajeze și să întărească poporul Său (Is. 40:1; I Cor. 14:26; II Cor. 1:3-4; I Tes. 5:11);

(11) să dovedească prin Duhul Sfânt lumea vinovată în ceea ce privește păcatul, neprihănirea și judecata (vezi Ioan 16:8, ); și

(12) să mântuiască pe păcătoșii care au fost dovediți vinovați de păcat, în cadrul unui serviciu de închinare (I Cor. 14:22-25).

PIEDICI ÎN CALEA ADEVĂRATEI ÎNCHINĂRI.

Doar faptul că cei care pretind a fi poporul lui Dumnezeu s-au adunat laolaltă pentru închinare nu constituie nici o garanție că are loc acolo o închinare adevărată sau că Dumnezeu primește lauda lor și ascultă rugăciunile lor.

(1) Dacă închinarea față de Dumnezeu este numai de formă, de atașament nesincer și inima poporului lui Dumnezeu se află departe de El, atunci Dumnezeu nu acceptă închinarea lor. Hristos a mustrat cu asprime pe farisei pentru ipocrizia lor ei urmau într-un mod legalist legea lui Dumnezeu, în timp ce inimile lor erau departe de El (Mat. 15:7-9; 23:23-28; Marcu 7:5-7). Să observăm critica asemănătoare pe care El a îndreptat-o împotriva Bisericii din Efes, care continua să se închine Domnului dar nu-L mai iubea cu adevărat (Apoc. 2:1-5). Pavel atrage atenția credincioșilor că cei care iau parte la Cina Domnului fără să părăsească păcatul și fără să deosebească (recunoască) Trupul lui Hristos în frații și surorile care cred, își aduc lor înșiși condamnare (I Cor. 11:28-30; vezi v. 11:27, nota). Astfel, noi putem să ne așteptăm ca Dumnezeu să Se aproprie de noi și să accepte închinarea noastră numai dacă inimile noastre se află într-o relație corectă cu El (Iac. 4:8; comp. cu Ps. 24:3,4).

(2) Un alt obstacol în calea adevăratei închinări îl reprezintă felul de viață caracterizat prin compromis, păcat și imoralitate. Dumnezeu a refuzat jertfa împăra­tului Saul deoarece acesta nu a ascultat de porunca Sa (I Sam. 15:1-23). Isaia mustră cu asprime poporul lui Dumnezeu numindu-1 „neam păcătos, un popor încărcat de fărădelegi, o sămânță de nelegiuiți" (Is. 1:4); în același timp, însă, ei aduceau jertfe și sărbătoreau zilele lor sfinte. Astfel Domnul a declarat prin Isaia: „Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi. Când vă întindeți mâinile, î-mi întorc ochii de la voi; și oricât de mult v-ați ruga, n-ascult: căci mâinile voastre sunt pline de sânge" (Is. 1:14-15). De asemenea în Biserica nou-testamentală, Isus a îndemnat pe închinătorii din Sardes să fie atenți, fiindc㠄n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu" (Apoc. 3:2). La fel, Iacov arată că Dumnezeu nu va asculta rugăciunile egoiste ale celor care sunt lumești (Iac. 4:1-5; vezi articolul RUGĂCIUNEA EFICACE, ). Poporul lui Dumnezeu poate să se aștepte ca El să Se apropie de ei și să accepte închinarea lor numai dacă ei au mâini nevinovate și o inimă curată (Ps. 24:3-4; Iac. 4:8).