IACOV

 

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole" - „Epistola lui Iacov".

 

Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei și fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli și care a devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, și el unul dintre cei 12, dar despre el nu știm nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) și (3) Iacov, unul dintre cei patru frați mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început un obstacol în calea oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalți apostoli (Fapte 1:14) și rînduindu-l să fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan și Petru (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidențele îl indică pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.

 

Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat în anul 62 d.Cr., așa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricăror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne îndreptățește să plasăm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă așa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere creștină dintre toate cele care s-au păstrat pînă în zilele noastre.

 

Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie această epistolă către: „cele doisprezece seminții care sînt împrăștiate" (Iacov 1:1). Expresia folosită identifică grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiții lui Petru din ziua de Rusalii fuseseră și ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer" (Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că acești noi creștini s-au înapoiat în ținuturile lor și au dus în comunitățile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se află în tranziția dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune însă că accentul pe care-l pune Iacov pe importanța faptelor este o încercare de corectare a învățăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greșală. La ora aceea, Pavel nu-și scrisese nici epistola către Romani și nici epistola către Galateni. Asupra evreilor convertiți la creștinism se dezlănțuise persecuția și prigoana. De aceea, Iacov își începe epistola îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări" (Iacov l:2) și o termină sfătuindu-i să fie „îndelung răbdători": „Fiți și voi îndelung răbdători, întăriți-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape" (Iacov 5:7, 8)

 

Conținutul cărții: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire la creștinii dintre neamuri sau la relația dintre creștinii evrei și creștinii proveniți dintre alte popoare, așa cum găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertație teologică, ceea ce ne trimite iarăși la o dată timpurie, cînd creștinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învățăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de sărace încît ne îndeamnă să credem că această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov folosește termenul de „sinagogă" alături de acela de Biserică (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce arată că evreii creștini erau organizați după tiparul simplu al rînduielilor așezămintelor de învățătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), și (5) Iacov nu amintește, în nici un fel, dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)

 

Conținutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credința adevărată este o credință militantă, care se manifestă prin fapte". Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credința ne ajută să biruim toate încercările vieții (capitolul 1), credința ne ajută să arătăm aceiași bunăvoință față de toți oamenii (capitolul 2), credința ne transformă și inima și felul nostru de vorbire (capitolul 3), credința ne învață să trăim cu evlavie în toate aspectele vieții (capitolul 4) și această credință ne face să așteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferințelor și necazurilor (capitolul 5).

 

Cuvinte cheie și teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înțeleasă greșit de mulți și considerată de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calității credinței prin mărturia faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptată de Dumnezeu: „După roadele lor îi veți cunoaște" (Mat. 7:16-20).

 

Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credință, iar Iacov afirmă că același Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradicție. Pavel și Iacov se referă la două evenimente succesive din viața lui Avraam. Socotit neprihănit prin credință atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt" și a ieșit din țara lui, Avraam și-a dovedit apoi calitatea credinței sale prin faptul că L-a ascultat pe Dumnezeu și a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu, credința este cea care justifică omul, iar faptele sînt cele care omologhează credința. Chiar Iacov subliniază această dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinței lui Avraam prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire" (Iacov 2:23).

 

Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credințe: una cu fapte și una fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptățește pe autorul acestei epistole. Iacov nu face deosebire între două feluri de credințe, ci între credința vie și credința moartă, adică inexistentă.

 

Epistola lui Iacov rămîne și astăzi o „oglindă" în care ne putem analiza calitatea credinței noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puțin din timp în timp, pentru a ne feri de ipocrizie și de formalismul religios, gol și lipsit de viață. O schiță â cărții este greu de făcut și nu este neapărat necesară.

 

*******************************************