Hoardele iadului

Mărșăluiesc

 

Oștirea demonilor era atât de numeroasă încât se întin­dea cât vedeai cu ochii. Era împărțită în divizii, și fiecare divizie avea un steag diferit. Primele divizii mărșăluiau sub steagurile Mândriei, Neprihănirii proprii, Demnității, Ambiției egoiste, Judecății nedrepte și Geloziei. Existau mult mai multe divizii ale demonilor decât puteam cuprinde cu privirea, dar cele aflate în avangarda acestei hoarde îngrozitoare a iadului păreau a fi cele mai puternice. Conducătorul acestei armate era chiar Acuzatorul fraților.

Armele acestei hoarde aveau și ele nume. Săbiile erau numite Intimidare, sulițele Trădare, iar săgețile Acuzare, Bârfeală, Defăimare și Critică, înaintea acestei armate erau trimise, cu misiunea de a pregăti terenul pentru atacul principal, iscoade și companii mai mici de demoni, purtând nume precum Respingere, Amărăciune, Nerăbdare, Neiertare si Poftă trupească sau Senzualitate.

Numărul iscoadelor si al acestor companii era mult mai mic, dar erau la fel de puternice ca și diviziile mai mari, care veneau după ele. Mărimea lor era strict determinată de motive strategice. Așa cum lui Ioan Botezătorul, în pofida faptului că era singur, i-a fost încredințată o ungere extra­ordinară pentru a boteza masele, pregătindu-le pentru întâlnirea cu Domnul, acestor mici companii demonice li s-au dat puteri malefice extraordinare pentru a „boteza masele". Un singur demon al Amărăciunii putea să-și răspândească otrava în mari mulțimi de oameni, chiar în rase și culturi întregi. Un demon al Senzualității, purtat de un singur artist, un film sau o reclamă, își putea lansa săgețile lui de murdărie provocatoare care loveau și „insen­sibilizau" mari mase de oameni. Toți aceștia pregăteau calea imensei hoarde a răului care venea din urmă. Această armată mărșăluia în mod specific împotriva bisericii, dar ataca pe oricine putea. Știam că urmărea să împiedice o viitoare acțiune a lui Dumnezeu, care era menită să conducă mari mulțimi de oameni în biserici.

Strategia principală a acestei armate era să aducă dezbinare în relațiile de la orice nivel posibil - între adunări, între biserică și pastor, între soți și soții, copii și părinți și chiar între copii și prietenii lor. Iscoadele erau trimise să identifice punctele lipsite de apărare din biserici, familii sau oameni, pe care Respingerea, Amărăciunea, Pofta trupească etc., să le poată exploata si lărgi. Apoi diviziile demonice care veneau din urmă aveau să se reverse prin aceste breșe pentru a-și înfrânge definitiv victimele. Partea cea mai șocantă a acestei viziuni o constituia fap­tul că această armată nu călărea pe cai, ci mai cu seamă pe creștini! Cei mai mulți dintre ei erau bine îmbrăcați, respectabili, distinși și bine educați, părând a reprezenta aproape toate păturile sociale. Acești oameni își linișteau conștiința proclamând adevăruri creștine, dar își trăiau viețile în conformitate cu puterile întunericului. Pe măsură ce ei își exprimau consimțământul cu acele puteri, creșteau și demonii care le erau atribuiți, și aceștia puteau să le îndrume mult mai ușor acțiunile.

O mare parte dintre acești credincioși erau gazdele mai multor demoni, dar între ei era un tartor. Natura acestuia din urmă era dictată de divizia din care făcea parte și în cadrul căreia mărșăluia. Deși diviziile mărșăluiau împreună, aveam totuși impresia că întreaga armată se afla la limita haosului. De exemplu, demonii urii își urau tovarășii la fel de mult cât îi urau pe creștini, iar demonii geloziei erau toți geloși unii pe alții. Singura modalitate prin care conducă­torii acestei hoarde îi puteau împiedica pe demoni să lupte unii împotriva altora era să le mențină ura, gelozia etc., con­centrate asupra oamenilor pe care îi călăreau. Oricum, oamenii aflați sub stăpânirea lor săreau adesea la bătaie unii împotriva altora. Am înțeles că în acest fel au sfârșit prin a se autodistruge unele dintre armatele din Scriptură, care veniseră să lupte împotriva Israelului. Când atingerea scopului pe care și-l stabiliseră în lupta împotriva Israelului le era zădărnicită, mânia lor fără margini devenea de nestăpânit, orbindu-i și făcându-i să se lupte între ei.

Am observat că deși demonii călăreau pe acești creștini, nu se aflau în ei, cum se întâmpla în cazul necredincioșilor. Era evident că, pentru a fi eliberați, acești credincioși tre­buiau doar să înceteze să le mai cânte în strună demonilor. De exemplu, dacă creștinul pe care călărea un demon al geloziei începea să-și pună gelozia sub semnul întrebării, demonul respectiv slăbea foarte repede. Când se întâmpla acest lucru, demonul care slăbea începea să strige și con­ducătorul diviziei își trimitea toți demonii împotriva creștinului pentru a-l ataca, până când gelozia, amărăciu­nea etc., își recâștigau teritoriul, în cazul în care nu reușeau să-și atingă scopul prin atacuri repetate, demonii începeau să citeze și să interpreteze Scriptura într-un mod eronat, care să justifice amărăciunea, acuzațiile etc.

Era clar că forța demonilor era înrădăcinată aproape în întregime în puterea minciunii, prin care îi amăgiseră pe acești creștini într-o asemenea măsură încât se foloseau de ei, și creștinii credeau că erau folosiți de Dumnezeu. Acest lucru era cu putință deoarece aproape toți creștinii călăriți de demoni purtau steagurile Neprihănirii proprii, așa încât cei ce mărșăluiau nici măcar nu puteau zări steagurile care dădeau în vileag adevărata natură a diviziilor. Mi-am aruncat privirile în depărtare spre partea din spate a acestei armate șl am văzut anturajul Acuzatorului însuși. Am început să-i înțeleg strategia și m-am mirat de simplitatea ei. El știa că o casă dezbinată împotriva ei însăși nu putea să rămână în picioare, și această armată încerca să aducă o asemenea dezbinare în cadrul bisericii încât aceas­ta să cadă cu totul din har. Părea evident că singura modali­tate de realizare a planului său era să-i folosească pe creștini, ca să lupte împotriva propriilor lor frați, și de aceea, aproape toți cei aflați în diviziile fruntașe erau creștini, sau cel puțin afirmau că sunt. Fiecare pas pe care acești credincioși cuprinși de amăgire îl făceau în ascultare de Acuzator mărea puterea lui asupra lor. De aceea, încrederea lui și a tuturor conducătorilor săi sporea pe măsură ce armata înainta. Se părea că puterea acestei armate depindea exclusiv de conformarea acestor creștini cu căile răului.

Prizonierii

Târându-se în spatele acestor prime divizii, venea o altă mulțime de creștini, care erau prizonierii acestei armate. Fiind răniți cu toții, ei erau păziți de demonii mai mici ai Fricii. Prezența prizonierilor în armată părea să fie mai numeroasă chiar decât a demonilor, în mod surprinzător, acești prizonieri continuau să poarte săbii și scuturi, însă nu le foloseau. Am fost șocat să văd că un număr atât de mare de prizonieri erau ținuți captivi de o ceată atât de mică de demoni ai Fricii. Dacă creștinii și-ar fi folosit armele, s-ar fi putut elibera cu ușurință și ar fi cauzat, probabil, mari pierderi hoardei diavolești. Din păcate însă, ei continuau să mărșăluiască supuși. Deasupra prizonierilor, cerul era negru, împânzit cu vulturi numiți Depresie. Din când în când, aceștia se așezau pe umerii unui prizonier, vărsând peste el. Vărsătura se numea Condamnare. Când aceasta îl atingea pe prizonier, el se ridica, înainta puțin, un timp, pentru ca apoi să se prăbușească, mai slăbit ca înainte. M-am întrebat din nou de ce prizonierii nu-i ucideau pe vulturi cu săbiile pe care le aveau la îndemână. Uneori, prizonierii mai slabi se împiedicau și cădeau, în momentul în care atingeau pământul, ceilalți prizonieri începeau să-i străpungă cu săbiile, batjocorindu-i în același timp. Atunci apăreau vulturii, care îi devorau pe cei căzuți, chiar înainte de a-și da sufletul. Ceilalți prizonierii creștini stăteau prin preajmă, urmăreau ce se întâmplă - dând apro­bator din cap  și-l înțepau din când în când pe cel căzut cu sabia.     Privindu-i, mi-am dat seama că acești prizonieri credeau că vărsătura Condamnării era adevăr de la Dumnezeu. Apoi am înțeles că acești prizonieri credeau de fapt că mărșălu­iau în armata lui Dumnezeu! Motivul pentru care nu-i omorâseră nici pe demonii mici ai fricii, nici pe vulturi era că îi considerau mesageri veniți din partea lui Dumnezeu! Atât de mult îi împiedica întunericul acelui nor de vulturi să vadă, încât ei acceptau, în mod naiv, că tot ce li se întâm­pla, venea de la Domnul. Aveau sentimentul că cei care se împiedicau se aflau sub judecata lui Dumnezeu și, ca urmare, îi atacau la rândul lor - crezând că astfel îl ajută pe Dumnezeu!

Singura mâncare ce li se dădea acestor prizonieri era vărsătura vulturilor. Cei care refuzau s-o mănânce deveneau din ce în ce mai slabi, până cădeau, iar cei care o mâncau se întăreau pentru un timp, însă cu puterea celui rău, după care, slăbiți, ajungeau să bea apele amărăciunii ce le erau oferite în permanență. Gustând apele amare, începeau și ei să verse peste ceilalți. Când unul dintre prizonieri începea să facă acest lucru, un demon, care aștepta să fie dus pe sus, se cățăra pe acesta și-l conducea la una dintre primele divizii.

Mai chinuitoare însă decât vărsătura vulturilor era mizeria respingătoare pe care acești demoni o făceau, urinând și defecând asupra creștinilor pe care călăreau. Această mizerie era mândria, ambiția egoistă etc. și indica apartenența la una dintre diviziile diavolești, în orice caz, excrementele demonilor le creau creștinilor o senzație mult mai plăcută decât aceea a condamnării și îi făceau extrem de dispuși să accepte că demonii erau mesagerii lui Dumnezeu, iar deșertarea lor, ungerea Duhului Sfânt.

Am simțit o repulsie atât de puternică față de armata răului, încât mi-am dorit să mor. Atunci am auzit vocea Domnului, care mi-a vorbit: Acestea sunt primele armate ale dușmanului din vremurile de pe urmă. Aceasta este ulti­ma înșelăciune a Satanei. Ultima sa putere de distrugere se manifestă atunci când îi folosește pe creștini ca să se atace unii pe alții. El s-a folosit de această armată de-a lungul vre­murilor, dar niciodată nu a reușit să strângă atât de mulți soldați ca acum, pentru împlinirea scopurilor sale diavo­lești. Nu te teme! Și Eu am o armată. Acum trebuie să stai în picioare și să lupți, deoarece nu ai unde să te ascunzi, nu te poți sustrage de la acest război. Trebuie să lupți pentru împărăția Mea, pentru adevăr și pentru toți aceia care s-au lăsat amăgiți de înșelăciunea Satanei."

Acest cuvânt venit de la Domnul m-a încurajat atât de mult, încât, crezând că mă vor asculta, am început dintr-o dată să le strig creștinilor prizonieri că fuseseră înșelați. Chiar în acel moment însă, întreaga armată s-a întors spre mine, iar frica și depresia care o învăluiau au început să se reverse asupra mea. Totuși am continuat să strig, crezând că creștinii se vor trezi și-și vor da seama de situația lor dis­perată, dar mulți dintre ei au început, dimpotrivă, să ia săgeți ca să tragă asupra mea. Ceilalți ezitau pur și simplu, neștiind ce să creadă despre mine. Atunci am înțeles că acționasem prea devreme, și că aceasta fusese o mare greșeală.

Bătălia începe

Apoi m-am întors și am văzut oștirea Domnului stând în spatele meu. Păreau să fie mii de soldați, dar erau totuși mult mai puțini ca număr. Am fost șocat și extrem de des­curajat să descopăr că în realitate mult mai mulți creștinii erau folosiți de cel rău decât cei aflați în oștirea Domnului. Știam de asemenea că bătălia care urma să înceapă avea să fie considerată Marele Război Civil Creștin deoarece foarte puțini vor înțelege natura puterilor care se află în spatele conflictului gata să izbucnească. Privind mai de aproape armata Domnului, situația mi s-a părut și mai descurajantă. Numai o mică parte erau echipați cu întreaga armură. Mulți aveau asupra lor numai una sau două piese de armură, iar alții erau complet lipsiți de ea. O mare parte din ei erau deja răniți. Mulți dintre cei care erau complet echipați aveau scuturile prea mici și mi-am dat seama că nu vor putea fi protejați în atacul îngrozitor care va urma. Spre surprinderea mea, marea majoritate a acestor soldați era formată din femei și copii. Foarte puțini dintre cei înarmați primiseră o instruire corespunzătoare pentru a-și folosi armele. în spatele acestei armate se târa o gloată asemănătoare prizonierilor care urmau hoarda răului, dar era foarte diferită de aceasta. Oamenii care o formau păreau beți de fericire. Ei jucau tot felul de jocuri, cântau cântece, petre­ceau și hoinăreau dintr-o tabără în alta. Această atmosferă mi-a amintit de Woodstock.1

Am început să fug spre armata Domnului, ca să scap de atacul violent al hoardei răului, pe care îl simțeam iminent. Mi se părea că, oricum am lua-o, ne aflam într-o tabără des­tinată pieirii. Foarte îngrijorat de gloata care se târa în urma armatei, am încercat să-mi ridic vocea deasupra zgo­motelor, pentru a-i avertiza cu privire la bătălia ce urma să înceapă. Numai câțiva dintre ei m-au putut auzi și mi-au răspuns prin „semnul păcii" afirmând că ei nu cred în război și că Domnul nu va îngădui să li se întâmple nici o nenorocire. Am încercat să le explic că Domnul ne-a dat armura, știind că vom avea nevoie de ea în evenimentele care vor urma, dar răspunsul lor a fost că tocmai ajunseseră într-un loc al păcii și bucuriei, unde nu li se putea întâmpla nimic rău. Am început să mă rog cu înflăcărare ca Domnul să le mărească scutul celor înarmați, pentru a-i proteja și pe aceia care încă nu erau gata de luptă.

Atunci s-a apropiat de mine un mesager, care mi-a înmânat o trompetă și mi-a spus să sun repede din ea. De îndată ce am sunat din trompetă, cei care aveau cel puțin o parte din armură au răspuns prompt. Le-a fost adus și restul armurii, iar ei s-au echipat rapid cu întreaga armură. Am observat că cei răniți nu își acoperiseră rănile cu armu­ra, dar înainte de-a mai putea rosti vreun cuvânt, săgețile dușmanului au început să plouă asupra noastră. Toți cei care nu erau echipați cu armura completă au fost răniți, iar aceia care nu-și acoperiseră rănile au fost străpunși în vechile răni. Cei loviți de săgețile defăimării au început să-i vorbească imediat de rău pe aceia care nu fuseseră răniți, cei loviți de bârfeală au început să bârfească și, în curând, s-a creat o importantă divizare a acestor oameni chiar în interiorul taberei noastre. Am simțit că eram în pericolul de-a ne nimici unii pe alții, așa cum au făcut și soldații armatelor păgâne despre care ni se relatează în Scriptură, care s-au măcelărit între ei. Sentimentul de deznădejde care m-a cuprins era copleșitor. Atunci vulturii au început să se năpustească asupra celor răniți, ridicându-i și aruncându-i în tabăra prizonierilor. Cu săbiile pe care încă le aveau, aceștia ar fi putut să-i doboare cu ușurință pe vulturi, dar, nu au făcut acest lucru. De fapt, supărați pe toți aceia care nu fuseseră răniți ca și ei, aceștia s-au lăsat duși de bună voie în tabăra prizonierilor.

 Brusc, mi-am adus aminte de gloata din spatele armatei și am fugit să văd ce s-a întâmplat cu cei de acolo. Incredibil! Scena aceasta era și mai dezolantă. Mii și mii erau doborâți la pământ, plini de răni și murmurând. Cerul de deasupra lor era întunecat de vulturii care îi duceau de acolo să fie prizonieri ai dușmanului. Mulți dintre cei ce nu fuseseră răniți, erau paralizați de stupoarea necredinței, constituind, de asemenea, o pradă foarte ușoară pentru vulturi. Unii au schițat câteva încercări de-a se apăra de vulturi, dar, pentru că armele lor erau nepotrivite, vulturii nici măcar nu i-au luat în seamă. Cei răniți erau atât de mânioși încât îi amenințau și îi respingeau pe toți aceia care încercau să-i ajute, arătându-se docili și supuși doar față de vulturi. în urma încercărilor neizbutite de-a lupta împotriva vulturilor, cei care nu fuseseră răniți au început să fugă de pe câmpul de luptă. Prima întâlnire cu dușmanul a fost atât de devastatoare, încât și eu am fost ispitit s-o iau la fugă împreună cu ei. Apoi însă, uimitor de repede, unii dintre cei ce fugiseră au început să se întoarcă, de data aceasta având armura completă, fiind echipați cu scuturi imense. Aceasta a fost prima rază de încurajare de care îmi amintesc s-o fi văzut.

Acești luptători care se întorceau nu mai aveau veselia petrecerii zugrăvită pe chipuri; în locul ei se ivise o hotărâ­re puternică. Știam că aceștia fuseseră amăgiți o dată, însă nu vor mai putea fi înșelați iarăși atât de ușor. Regrupați, ocupând locurile celor căzuți, întărind rândurile și prote-jându-i pe cei aflați în spatele sau în dreapta și în stânga oștirii, ei au adus o mare încurajare în rândurile întregii armate. Chipurile lor reflectau acum hotărârea de-a lupta, în acel moment au apărut trei îngeri puternici, purtând numele de Credință, Speranță și Dragoste, care s-au așezat în spatele armatei, în timp ce-i priveam, scuturile noastre au început să crească. A fost uimitor cât de repede s-a transformat dispera­rea în credință. Aceasta era o credință puternică, întărită de experiență.

Calea spre înălțime

 

Săbiile pe care le mânuiau acum cu toții erau denumite Cuvântul lui Dumnezeu și săgețile lor purtau numele diferitelor adevăruri biblice. Doream să atacăm la rândul nostru, dar nu știam cum să-i evităm pe creștinii călăriți de demoni. Atunci ne-am gândit că dacă acești creștini ar fi loviți cu Adevărul, se vor trezi și vor lupta împotriva asupritorilor lor. Am tras, așadar, câteva săgeți, iar ceilalți mi-au urmat exemplul. Aproape toate i-au lovit pe creștini, însă, împotriva așteptărilor noastre, atunci când au fost străpunși de săgeata Adevărului, ei nici nu s-au trezit, nici nu s-au prăbușit răniți, ci s-au înfuriat, iar demonul care îi călărea și-a sporit, prin furia lor, dimensiunile și puterea.

Aceasta i-a șocat pe toți cei de față și ne-am temut că bătălia aceasta era imposibil de câștigat. Ni se părea că nu vom putea face altceva decât să ne păstrăm terenul, deși aveam drept sprijin Credința, Speranța și Dragostea. Atunci a apărut un alt înger puternic, numit înțelepciune, care ne-a sfătuit să luptăm de pe muntele aflat în spatele nostru. Pe munte, cât puteam cuprinde cu privirea, existau niște terasamente, la diferite niveluri. La fiecare nivel mai înalt, terasamentul se îngusta și era din ce în ce mai greu să stai în picioare pe el. Fiecare nivel purta numele unui adevăr biblic. Nivelurile mai joase aveau denumirile adevărurilor fundamentale, cum ar fi „Mântuire", „Sfințire", „Rugă­ciune", „Credință" etc., iar nivelurile mai înalte pe cele ale adevărurilor biblice mai profunde. Pe măsură ce urcam, scuturile și săbiile ni se măreau și tot mai puține săgeți dușmane puteau ajunge până la pozițiile noastre.

 

O greșeală tragică

 

Unii dintre cei care se aflau la nivelurile mai joase au început să strângă săgețile dușmanului și să tragă cu ele înapoi spre dușman. Aceasta a fost o greșeală foarte mare, deoarece demonii evitau cu ușurință săgețile, lăsându-le să-i străpungă pe creștini, în momentul în care un creștin era atins de săgeata acuzării sau a defăimării, un demon al amărăciunii sau al mâniei zbura și se cățăra pe săgeata respectivă, după care începea să urineze și să-și reverse otrava asupra creștinului. Când un creștin avea doi sau trei asemenea demoni adăugați la mândria sau la neprihănirea sa proprie pe care o avea deja, acesta se transforma în imaginea contorsionată a demonilor înșiși. Noi, cei care ne aflam la nivelurile mai înalte, puteam vedea aceste lucruri, dar aceia care se aflau mai jos și care foloseau săgețile dușmanului nu erau conștienți de ceea ce se întâmpla. Aproximativ jumătate dintre noi ne-am decis să ne continuăm urcușul, în timp ce tovarășii noștri au coborât înapoi la nivelurile mai joase, pentru a le explica celor de acolo ce se întâmpla. Apoi, cu excepția câtorva din­tre ei, care staționau la fiecare nivel pentru a-i îndemna pe soldați să urce mereu mai sus, toți au fost avertizați să-și continue urcușul și să nu se oprească.

Siguranța

Când am atins nivelul numit „Unitatea Fraților", nu ne mai putea ajunge nici o săgeată a dușmanului. Mulți din tabăra noastră au decis că acesta era nivelul la care au ținut să ajungă. I-am înțeles, deoarece, cu fiecare nivel nou, urcușul devenea tot mai greu. Cu toate acestea, pe măsură ce mergeam mai departe, mă simțeam tot mai puternic și mai priceput în folosirea armelor, așa că am continuat urcușul. Curând am ajuns suficient de îndemânatic în mânuirea armelor încât puteam să-i lovesc pe demoni, fără a-i răni pe creștini. Simțeam că, dacă îmi voi continua urcușul, voi putea trage cu arcul destul de departe pentru a-i lovi pe principalii conducători ai hoardei diavolești, aflați în spatele armatei lor. Mi-a părut rău că atât de mulți creștini se opriseră mai jos, unde se aflau, Într-adevăr, în siguranță, dar nu-l puteau lovi pe dușman. Pe de altă parte, tăria și caracterul care se dezvoltau în cei care își continuau urcușul făceau din aceștia luptători extraordinari, fiecare dintre ei fiind în stare să nimicească mulți dușmani.

La fiecare nivel erau împrăștiate peste tot săgeți ale Adevărului, despre care știam că fuseseră lăsate în urmă de cei care căzuseră din poziția respectivă (și erau mulți care căzuseră, din fiecare poziție). Toate săgețile purtau numele adevărului specific acelui nivel. Unii ezitau să le adune, dar eu știam că aveam nevoie de toate resursele pe care le puteam strânge pentru a distruge imensa hoardă de la baza muntelui. Am luat o săgeată, am tras cu ea și l-am nimerit pe unul dintre demoni cu atâta ușurință încât ceilalți creș­tini mi-au urmat exemplul. Deoarece începuserăm să deci­măm câteva dintre diviziile dușmanului, întreaga armată â răului și-a concentrat atenția asupra noastră. O vreme am avut sentimentul că atacul dușmanului se intensifica cu cât reușita noastră era mai mare și, cu toate că ceea ce făceam părea să nu aibă sfârșit, începea să mi se pară amuzant. Deoarece dușmanul nu ne putea atinge la nivelurile mai înalte cu săgețile lui, el a trimis stoluri întregi vulturi care survolau muntele și vărsau peste noi, sau transportau demoni care urinau sau defecau pe terasamente, făcându-le foarte alunecoase.

Ancora

Săbiile noastre creșteau la fiecare nivel și la un moment dat chiar am vrut să renunț la sabia mea pentru că aveam impresia că nu voi mai avea nevoie de ea la nivelurile mai înalte. M-am hotărât, ca din întâmplare, s-o păstrez, gândin­du-mă că trebuie să-mi fi fost dată cu un motiv anume. Apoi, pentru că terasa pe care stăteam era foarte îngustă și devenise nespus de alunecoasă, mi-am înfipt sabia în pământ și m-am legat eu însumi de ea, ca să pot continua să trag împotriva dușmanului. Atunci am auzit vocea Domnu­lui, spunându-mi: „Ai folosit înțelepciunea care te va ajuta să-ți continui urcușul. Mulți au căzut, deoarece n-au știut să-și folosească sabia pentru a se ancora. "Nimeni nu părea să fi auzit această voce, dar mulți au văzut ce făcusem și mi-au urmat exemplul.

M-am întrebat de ce Domnul nu mă învățase mai devreme cum să procedez, deși știam că, într-un fel, El făcuse lucrul acesta. Cugetând la această problemă, am început să înțeleg că întreaga mea viață fusese o pregătire pentru această oră. Știam că pregătirea mea era propor­țională cu supunerea mea față de Domnul și cu ascultarea vocii Lui de-a lungul întregii mele vieți, Știam de aseme­nea că datorită unui motiv anume, înțelepciunea și înțelegerea pe care le aveam acum nu-mi puteau fi nici sporite, nici luate în timpul acestei bătălii. Eram recunoscător, îi mulțumeam Domnului meu pentru fiecare încercare prin care trecusem în viață, și regretam că nu le apreciasem îndeajuns în momentul trăirii lor. Nu peste multă vreme am ajuns să-i lovim pe demoni cu o precizie aproape perfectă. Din armata dușmană, mânia a început să se ridice ca focul și pucioasa. Creștinii prinși în acea armată au început să simtă focul mâniei demonilor. Unii se înfuriaseră atât de tare încât aruncau cu săgeți unii împotriva altora, în mod normal, acest lucru ar fi fost foarte încurajator, dar cei care sufereau cel mai mult erau creștinii care se aflau în tabăra dușmanului. Știam că în ochii lumii aceasta părea o dezintegrare de neînțeles a creștinismului însuși.

Unii dintre aceia care nu-și folosiseră săbiile ca ancore puteau să doboare mulți vulturi la pământ, dar ei erau de asemenea mult mai ușor de doborât de pe terasele pe care se aflau, în căderea lor, unii se opreau la vreun nivel inferi­ or, iar alții se rostogoleau până jos de tot și de acolo erau ridicați și duși de vulturi, în ce mă privește, foloseam fiecare clipă liberă pe care o aveam încercând să-mi înfig sabia mai adânc în terasă, ori încercând să mă leg mai sigur de aceasta. De fiecare dată când procedam astfel, înțelepciu­nea veghea lângă mine, așa că am înțeles că ceea ce făceam avea o importanță foarte mare.

O nouă armă

Săgețile adevărului se înfigeau destul de rar în vulturi, dar rănile pe care le provocau erau suficiente pentru a-i întoarce pe aceștia din drum. De fiecare dată când vulturii erau alungați suficient de departe, o parte dintre noi putea urca la următorul nivel. Când am atins nivelul numit „Galateni doi cu douăzeci", ne aflam mai sus de altitudinea la care puteau rezista vulturii. La acest nivel cerul de dea­
supra noastră aproape că ne-a orbit cu strălucirea și frumu­
sețea lui, și am fost cuprins de o pace pe care n-o mai cunoscusem niciodată.    

Până în momentul atingerii acestui nivel, spiritul meu de luptă fusese motivat, în egală măsură, de frică, ură si dez­gust față de lucrarea dușmanului, și de dragul împărăției, al adevărului sau al dragostei pentru prizonieri. Abia acum am ajuns din urmă Credința, Speranța și Dragostea, pe care înainte doar le văzusem de la distanță. Aici aproape că am fost copleșit de slava lor, deși simțeam că apropierea de ele putea fi și mai mare. Când am ajuns chiar lângă ele, s-au întors spre mine și au început să-mi repare și să-mi lustru­iască armura. Curând aceasta a fost transformată și a început să reflecte strălucirea slavei care venea de la Cre­dință, Speranță și Dragoste. Când mi-au atins sabia, din ea au început să răzbată fulgere mari si strălucitoare. Atunci dragostea mi-a spus: „Celor care ajung la acest nivel le sunt încredințate puterile veacului viitor". Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus, plină de o seriozitate calmă: „Trebuie însă să te învăț cum să le folosești". Nivelul „Galateni doi cu douăzeci" era atât de întins, încât părea că nu există nici un pericol de cădere. De aseme­nea, aici existau săgeți nenumărate care aveau scrise pe ele numele Speranței. Am luat câteva și am tras cu ele în jos spre vulturi, iar acestea i-au ucis cu ușurință. Aproximativ jumătate dintre cei care au atins acest nivel au continuat să tragă cu săgeți împotriva vulturilor, în timp ce ceilalți au început să ducă aceste săgeți la cei care se aflau la nivelurile inferioare.

Vulturii continuau să vină în valuri împotriva niveluri­lor inferioare, dar de fiecare dată numărul lor era mai redus ca înainte. De la nivelul „Galateni doi cu douăzeci" puteam lovi orice dușman din armată, în afară de conducătorii ei, care rămâneau în afara razei noastre de acțiune. Am hotărât să nu mai folosim săgețile adevărului în alte scopuri până când nu vom distruge toți vulturii, deoarece norul depresiei creat de ei făcea adevărul mai puțin eficient. Aceasta ne-a luat un timp foarte îndelungat, dar nu am căzut de oboseală, în cele din urmă, cerul de deasupra muntelui a fost curățat aproape cu desăvârșire de vulturi.

Credința, Speranța și Dragostea, care crescuseră cu fiecare nivel, cum se întâmplase și cu armele noastre, erau acum atât de vizibile, încât știam că oamenii care se aflau la o mare depărtare de locul în care se desfășura bătălia puteau să le zărească. Gloria lor radia chiar și în tabăra prizonierilor, care se mai aflau încă acoperiți de un mare nor de vulturi. Știind că și ei pot contempla acum aceste realități, am fost extrem de încurajat, gândindu-mă că atât creștinii care fuseseră folosiți de cel rău, cât și prizonierii, vor înțelege că noi nu le eram dușmani, ci își vor da seama că de fapt ei fuseseră folosiți de el.   

Dar n-a fost să fie așa, cel puțin nu încă. Cei din tabăra dușmanului care au întrezărit lumina Credinței, Speranței și Dragostei au început să le numeasc㠄îngeri de lumină", care au fost trimiși să-i amăgească pe cei slabi, sau pe cei lipsiți de discernământ. Atunci mi-am dat seama că înșelă­ciunea și robia în care se aflau aceștia erau mult mai grave decât crezusem eu. Totuși, cei care nu făceau parte nici dintr-o armată, nici dintr-alta, necreștinii, au văzut gloria acestora și au început să se apropie de munte pentru a o vedea mai bine. Cei care s-au apropiat au început să înțeleagă natura bătăliei și aceasta a fost o mare încurajare pentru noi. Euforia victoriei a continuat să crească în fiecare din noi. Ne-am dat seama că a te afla în această armată, în această bătălie, trebuia să fie una dintre cele mai mari aven­turi ale tuturor timpurilor. După ce am distrus cea mai mare parte a vulturilor care ne atacau muntele, am început să-i doborâm la pământ pe cei care se mai aflau încă dea­supra prizonierilor. Pe măsură ce norul întunecos se destrăma, soarele i-a învăluit pe prizonieri cu razele lui și ei au început să se trezească, de parcă fuseseră cufundați într-un somn adânc. Se simțeau groaznic datorită stării în care se aflau, și mai ales datorită vărsăturii care-i acoperea încă, și au început să se curețe, în timp ce priveau Credința, Speranța și Dragostea, au dat cu ochii de munte si au alergat spre el.

Hoarda malefică a aruncat în urma lor săgeți de Acuzare și Defăimare, dar ei nu s-au oprit. Până când au ajuns la munte, mulți dintre ei aveau înfipte în ei vreo duzină de săgeți sau chiar mai multe, și totuși nu păreau să le ia în seamă. De îndată ce au început să urce muntele, rănile lor au început să se vindece. Odată cu destrămarea norului de depresie totul părea să fie mult mai ușor.

Capcana

 

Cei care fuseseră mai înainte prizonieri se bucurau nes­pus de mult de mântuirea lor. Ei păreau atât de copleșiți de recunoștință pentru fiecare nivel atins la urcarea muntelui încât noi înșine am început să dăm mai multă importanță acelor adevăruri. Curând, în rândurile foștilor prizonieri s-a făcut simțită și o hotărâre aprigă de a lupta cu dușmanul. Ei și-au îmbrăcat armura primită și au cerut permisiunea să se întoarcă pentru a ataca dușmanul care îi ținuse în cap­tivitate și abuzase de ei atâta timp. Ne-am gândit la această alternativă, dar apoi ne-am hotărât să rămânem cu toții pe munte și să luptăm de aici. Vocea Domnului s-a auzit din nou, spunând: „A doua oară ați lucrat cu înțelepciune. Nu puteți câștiga încercând să luptați cu dușmanul pe terenul său, ci numai rămânând pe Muntele Meu Cel Sfânt."

Am fost uluit să observ că am luat hotărâre atât de impor­tantă doar gândindu-ne și discutând foarte puțin despre ea. M-am hotărât așadar să nu mai iau nici o decizie fără rugă­ciune, indiferent cât de importantă sau lipsită de importanță ar fi fost decizia respectivă, în momentul acela, înțelepciu­nea s-a apropiat repede de mine, m-a strâns pe după umeri cu putere, m-a privit în ochi și mi-a spus: !rAsa să faci!" în timp ce înțelepciunea mi-a spus aceste cuvinte, m-a împins înainte, ca și cum m-ar fi salvat dintr-o primejdie. Uitându-mă înapoi, am văzut că, fără să-mi dau seama, ajunsesem chiar la marginea întinsului platou al nivelului „Galateni doi cu douăzeci". Era cât pe ce să cad de pe munte. Am privit din nou în ochii înțelepciunii și ea mi-a spus cu gravitate: „Când crezi că stai în picioare, ia seama să nu cazi. în viața aceasta poți cădea de la orice nivel." O bună bucată de vreme am rămas acolo gândindu-mă la aceasta. Plin de exuberanța victoriei ce se întrezărea și de bucuria că ajunsesem la unitatea fraților, devenisem neatent. Era mai nobil să cazi în urma atacului violent al dușmanu­lui decât datorită lipsei de atenție.

Șerpii

 

Am continuat multă vreme să omoram vulturii și să tragem în demonii care îi călăreau pe creștini. Am descoperit că săgețile diferitelor adevăruri aveau un impact mai mare asupra anumitor soiuri de demoni. Știam că aceasta avea să fie o bătălie de lungă durată, dar acum nu mai sufeream pierderi și astfel ne-am continuat urcușul, trecând dincolo de nivelul „Răbdare". Cu toate acestea, foarte puțini dintre creștinii care fuseseră eliberați de demoni veneau spre munte. Mulți dintre ei dobândiseră natura demonilor, și continuau în înșelarea lor chiar în absența demonilor. Pe măsură ce întunericul demonic dis­părea, am observat că pământul din jurul picioarelor aces­tor creștinilor se mișca. Apoi am văzut că picioarele lor erau legate de niște șerpi. Privindu-i un timp mai îndelun­gat, am putut constata că aceștia semănau vizibil între ei, si că pe trupul lor era scris cuvântul Rușine.

Am început atunci să tragem în șerpi cu săgețile Adevă­rului, dar acestea au avut un efect neglijabil. Am încercat apoi săgețile Speranței, însă tot fără nici un rezultat. De la nivelul „Galateni doi cu douăzeci" fusese foarte ușor să urcăm, pentru că ne ajutam unii pe alții. Acum însă, având sentimentul că nu puteam face mare lucru împotriva dușmanului, am hotărât să ne continuăm urcușul fără oprire, până vom descoperi arma cu care să-i putem omorî pe șerpi. Astfel am depășit rapid nivelurile adevărului, iar la cele mai multe din ele nici măcar nu zăboveam prea mult, dacă nu vedeam în jur vreo armă care să fie eficientă împotriva șerpilor. Credința, Speranța și Dragostea erau cu noi, dar nu am observat că înțelepciunea rămăsese cu mult în urmă. Urma să treacă o perioadă îndelungată de timp până când aveam să-mi dau seama cât de gravă fusese această greșeală, înțelepciunea avea să ne ajungă din urmă abia pe vârful muntelui, dar dacă ar fi fost tot timpul cu noi pe cale, victoria noastră asupra hoardei malefice ar fi fost mai rapidă și mult mai ușoară.

Aproape pe nesimțite, am ajuns la un nivel care dădea într-o grădină. Era cel mai frumos loc pe care îl văzusem vreodată. Deasupra intrării era scris: „Dragostea Necondiți­onată a Tatălui" și intrarea era atât de plină de strălucire și slavă, încât tentația de a intra s-a dovedit irezistibilă. De îndată ce am pășit în grădină, am zărit un pom. Știam că era Pomul Vieții. Acesta se afla în mijlocul grădinii și era încă păzit de niște îngeri care păreau să aibă o putere și o autoritate copleșitoare. Când i-am privit, ei s-au uitat spre noi. Păreau prietenoși, ca și cum ne-ar fi așteptat. Privind în urmă, am văzut că în grădină sosise deja o oștire întreagă de luptători, încurajându-ne unii pe alții, și fiind încurajați și de privirile binevoitoare ale îngerilor, am hotărât să tre­cem pe lângă ei ca să ajungem la pom. Unul dintre ei a stri­gat: „Cei care ajung la acest nivel, care cunosc dragostea Tatălui, pot să mănânce din pom." Nu-mi dădusem seama cât eram de flămând. Fructul pe care l-am gustat mi s-a părut mai delicios decât tot ce mâncasem vreodată, și totuși gustul lui îmi era oarecum familiar. Acesta îmi amintea de răsăritul de soare, de ploaie, de câmpiile minunate, de apusul de soare deasupra oceanu­lui și chiar mai mult decât atât, de oamenii pe care îi iubeam. Cu fiecare mușcătură, mă simțeam din ce în ce mai îndrăgostit de toate lucrurile și de toate ființele. Apoi au început să mi se perinde prin minte dușmanii: și pe aceștia îi iubeam. Curând sentimentul de iubire a devenit mai copleșitor decât tot ce experimentasem vreodată, mai puternic chiar decât pacea pe care o simțisem când am ajuns la nivelul „Galateni doi cu douăzeci". Atunci am auzit Vocea Domnului spunând: „De-acum aceasta va fi pâinea ta zilnică și nu ți se va refuza niciodată. Poți mânca oricât și de câte ori dorești. Iubirea Mea este nemărginită."

Am privit spre pom să văd de unde venise vocea, și am constatat că era plin de vulturi albi și curați, care aveau cei mai frumoși și mai pătrunzători ochi pe care i-am văzut vreodată. Mă priveau de parcă ar fi așteptat să le dau instrucțiuni. Unul dintre îngeri mi-a spus: „Ei îți vor îndeplini dorința, deoarece acești vulturi se hrănesc cu șerpi." Eu le-am spus: „Mergeți și devorați rușinea care i-a legat pe frații noștri!" Ei și-au desfăcut aripile, apoi a început să sufle un vânt mare, care i-a ridicat în văzduh, în timp ce vulturii umpleau cerul cu strălucirea lor glorioasă, am putut auzi, chiar de acolo de la înălțimea mare la care ne aflam, strigătele de groază care se ridicau din tabăra dușmanului la vederea vulturilor care se ridicau în zbor.

Regele Se arată

în acea clipă a apărut în mijlocul nostru însuși Domnul Isus, salutându-ne pe fiecare, felicitându-ne că am ajuns pe vârful muntelui. Apoi a spus: „Trebuie să vă împărtășesc ceea ce le-am spus și fraților voștri după înălțarea Mea -mesajul împărăției Mele. Cea mai puternică armată a dușmanului a fost pusă pe fugă, dar nu este complet dis­trusă. Acum este timpul să porniți înainte și să proclamați Evanghelia împărăției Mele. Vulturilor li s-a dat drumul și vor merge împreună cu noi. Vom folosi săgețile aflate la fiecare nivel, dar Eu sunt Sabia voastră și Eu sunt Căpitanul vostru. A venit vremea ca Sabia Domnului să fie scoasă afară din teacă." Atunci m-am întors și am văzut că întreaga armată a Domnului stătea în picioare în grădină. Erau bărbați, femei și copii din toate rasele și națiunile, purtând steaguri care se mișcau în bătaia vântului, într-o unitate perfectă. Știam că pământul nu mai cunoscuse niciodată așa ceva. Eram conștient și de faptul că dușmanul mai avea multe armate și fortărețe pe toată fața pământului, dar nici una nu putea rezista în fața acestei armate extraordinare. Am rostit cu răsuflarea tăiată: „Aceasta trebuie să fie ziua Domnului". Atunci întreaga oștire a răspuns asemenea unui tunet înfricoșător: „Ziua Domnului oștirilor a venit".

Rezumat

După câteva luni, mă mai gândeam încă la acest vis. în mod alarmant, anumite evenimente și stări ale bisericii păreau să oglindească exact ceea ce văzusem în momentul în care hoarda iadului a început să mărșăluiască. Mi s-a amintit atunci de Abraham Lincoln. Singura cale prin care el putea deveni „Eliberatorul" și să păstreze Uniunea, a fost să fie gata să poarte un Război Civil; nu doar să-l poarte, ci și să lupte hotărât să nu facă nici un compromis până la victoria finală. De asemenea, el a avut harul de a purta cel mai sângeros război din istoria noastră, fără a-și „demoni-za" dușmanul cu ajutorul propagandei. Dacă ar fi procedat astfel, ar fi putut determina mult mai repede hotărârea celor din Nord, câștigând o victorie militară mai rapidă, dar aceasta ar fi făcut ca reuniunea de după război să fie mult mai dificilă. Deoarece obiectivul său fundamental a fost să păstreze Uniunea, el nu i-a considerat niciodată dușmani pe cei din Sud, ci a luptat mai degrabă împotriva răului care îi ținea în sclavie. în fața Bisericii se conturează acum un mare război spiritual civil. Mulți vor face tot ce le stă în putință pentru a-l evita. Acest lucru este ușor de înțeles și poate părea nobil. Cu toate acestea, compromisul nu va menține nicio­dată o pace durabilă, ci va face doar ca ultimul conflict să fie mult mai dificil, atunci când va veni - și el va veni.

Domnul își pregătește acum o conducere care să dorească să se implice într-un război spiritual civil, menit să-i elibereze pe oameni. Principala dispută va fi aceea dintre robie și libertate. A doua problemă, care pentru unii va fi de prim ordin, o vor constitui banii. După cum uneori Războiul Civil American părea să distrugă întreaga națiune, ceea ce se va întâmpla cu Biserica va părea uneori să indice sfârșitul acesteia. Totuși, după cum națiunea americană nu numai că a supraviețuit, ci a și devenit cea mai puternică de pe pământ, așa se va întâmpla și cu Biserica. Biserica în sine nu va fi distrusă, ci doar instituțiile și doctrinele ei, care i-au ținut pe oameni într-o robie spirituală.

O dreptate perfectă în sânul Bisericii nu va putea fi instaurată peste noapte nici după aceasta. Vor mai exista mișcări pentru drepturile femeilor și pentru eliberarea Bisericii de alte forme ale rasismului și exploatării. Toate acestea reprezintă cauze ce trebuie privite în față. Totuși, în mijlocul războiului civil spiritual care va urma, vor începe să se manifeste, ca niciodată mai înainte, Credința, Speranța și Dragostea, precum și împărăția lui Dumnezeu, pe care acestea se întemeiază. Aceste realități îi vor atrage pe toți oamenii spre împărăție. Stăpânirea lui Dumnezeu urmează să se dovedească superioară oricărei forme de guvernare omenească.

Și veniți să ne amintim că pentru Domnul „o mie de ani sunt ca o zi". El poate face în noi, într-o singură zi, ceea ce noi am crede că ar putea dura o mie de ani. Lucrarea de eliberare și înălțare a Bisericii va fi realizată mult mai repede decât am putea crede că este posibil din punct de vedere omenesc. Totuși, noi nu avem în vedere aici posibilitățile omenești.

Amin.

Originaly published in English as The Final Quest by Rick Joyner

Morning Star Publications

16000 Lancaster Highway Charlotte, NC 28277

1-800-542-0278