GALATENI

 

„O galateni nechibzuiți! Cine va fermecat pe voi? Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii, pînă ce va lua Cristos chip în voi!" - Galateni 3:1; 4:19

 

Titulul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas" - „Către Galateni".

 

Autorul și data: Prima vizită a lui Pavel în ținuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea suferință fizica pentru apostol. Iată ce găsim scris:

 

„Știți că, în neputința trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia oară. Și n-ați arătat nici dispreț, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-ați primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuși Cristos Isus... vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putință, v-ați fi scos pînă și ochii și mi i-ați fi dat" (Gal. 4:13-15).

 

Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferință cronică a ochilor care l-a făcut neplăcut la vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit și probabil că apostolul și-a petrecut convalescența de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le mîntuirea prin credința în jertfa lui Cristos.

 

A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe așa de plăcută pentru apostol. Credința celor din Galatia se alterase și îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm:

 

„Mă mir că treceți așa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă Evanghelie...” Voi alergați bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultați de adevăr? "„M-am făcut eu oare vrăjmașul vostru, pentru că v-am spus adevărul?" (Gal. 1:6; 5:7; 4:16).

 

Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare (anul 56 d.Cr.). Ea este mai mult o lucrare polemică decît o scrisoare obișnuită. Este pus în discuție felul de creștinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un foarte potrivit început la studiul epistolei către Galateni este textul din l Cor. 3:10-15:

 

„După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meșter zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clădește deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădește deasupra... lucrarea fiecăruia va fi dată pe față...”

 

Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfîntă indignare. Inima lui de lucrător al Evangheliei era sfîșiată de durere. Ca și în cazul Corintenilor, Pavel tremura pentru credincioșia celor convertiți față de Mîntuitorul lor:

 

„Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată". (2 Cor. 11:2)

 

Galatia, ca și Corintul fuseseră vizitate de „tulburători" veniți din Iudeea. Acești iudaizatori răspîndiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia și transformînd-o în ceva ce Domnul Isus nu a intenționat niciodată să spună sau să facă. Atacul lor se îndrepta în două direcții: împotriva lui Pavel însuși și împotriva mesajului propovăduit de el.

 

Vorbele lor sunau cam așa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei doisprăzece. S-a făcut „apostol" el însuși. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit, lăsînd afară părți esențiale ale Evangheliei. Haideți să vă spunem noi cum stau lucrurile...”

 

Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai cîte puțin la mesajul mîntuirii. „Credeți în Cristos", spuneau ei, că doar se considerau creștini, „dar să faceți bine să vă și tăiați împrejur". Argumentul lor era că și Pavel, la început a recomandat și practicat acest ritual pentru cei nou convertiți. Într-adevăr, în Fapte ni se amintește că după ce l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri; căci toți știau că tatăl lui era grec" (Fapte 16:1-3).

 

Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru așa de mare ca să se facă o rupere în Biserică din cauza ei, dar Pavel a văzut puțin mai departe. Dacă cei din Galatia acceptau să fie tăiați împrejur, aceasta nu va fi decît primul pas pe un drum fără întoarcere înspre revenirea la ținerea întregii Legi (Gal. 5:3). Aceasta însemna „pierderea libertății" (Gal.4:9), „robie spirituală" (Gal. 5:1), părăsirea Evangheliei.

 

Evanghelia este vestea bună despre mîntuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacă adaugi ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte.

 

Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată cîteva exclamații categorice pe care nu ne-am fi așteptat să le găsim în gura apostolului:

 

„Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi" (Gal. 4:11).

 

„Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veți tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic" (Gal. 5:2).

 

„Și schilodească-se odată cei ce vă tulbură!" (Gal. 5:12).

 

Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacția lui contra învățătorilor veniți din Iudeea. La urma urmei, credeau și ei în Domnul Isus și erau frați cu toți credincioșii! Dilema era însă cu mult mai adîncă. La ceasul disputei, problema era dacă noua religie a creștinilor are caracter universal sau dacă mîntuirea adusă de Cristos este numai pentru cei din neamul iudeilor. Ca să fii mîntuit, era suficient să crezi în Jertfa de la Golgota, sau trebuia mai întîi să accepți să devii iudeu? Trebuia să accepți și să-ți însușești toate obiceiurile evreiești? Trebuia să te îmbraci ca un evreu și să împlinești ritualurile religiei evreilor (cum predicau „iudaizatorii" veniți pe urmele lui Pavel)?

 

Dacă acești „iudaizatori" ar fi fost lăsați să-și facă jocul, probabil că noua învățătură adusă de Domnul Isus, „Calea cea nouă" cum o numește Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul primului secol. Dar n-a fost așa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfînd. Biserica a înaintat cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legată de Templu, de sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile păgîne nu știau nimic și nici nu vroiau să știe. Prin străduințele lui Pavel, ale lui Ștefan și ale altor lucrători ca ei, creștinismul a ieșit din găoacea evreiască, patronată de Biserica din Ierusalim, devenind o religie transculturală cu caracter universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însuși întemeietorul ei:

 

„Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza, va fi mîntuit" (Marcu 16:15).

 

Conținutul cărții: Scrisoarea se desfășoară în trei mișcări distincte, fiecare acoperind cîte două capitole. Primele două capitole sînt „narative" și se ocupă de Pavel însuși, autoritatea lui apostolică și natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el. Următoarele două capitole sînt o „dispută" privitoare la natura și mesajul Evangheliei creștine, iar ultimele două capitole sînt „îndemnuri" adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele două capitole sînt „personale", următoarele două sînt „doctrinale", iar cele două de la urmă sînt „practice".

 

Cuvinte cheia și teme caracteristice:

 

1. Poziția lui Pavel între apostoli

 

Iudaizatorii veniți în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat asupra calității lui de apostol și asupra calității Evangheliei vestite de el.

 

Întradevăr, Pavel a fost o figură controversată în mișcarea creștină de la începutul primului secol. Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus și că nu a fost martor al învierii Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic". El nu-i însoțise pe apostoli „în toată vremea în care a trăit Domnul Isus...  cu începere de la botezul lui Ioan pînă în ziuă cînd s-a înălțat la cer". În Faptele Apostolilor l:16-26 ni se spune că Matia a fost ales „apostol" în locul vînzătorului Iuda, exact pentru calitățile care-i lipseau lui Pavel și astfel cercul de 12 „martori ai învierii" (Fapte 1:22) fusese reîntregit.

 

Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?

 

Capitolele 1 și 2 sînt apărarea lui Pavel împotriva acuzațiilor aduse. În acest text găsim temelia apostolici lui Pavel și specificul misiunii încredințate lui de Domnul.

 

În capitolul 1, Pavel își numește mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine"(Gal. 1:11) recunoscînd că ea se deosebește în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită la Ierusalim".

 

Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărît ca Pavel să fie acela care să depășească granițele Iudaismului și să ducă vestea mîntuirii înspre marginile pămîntului. Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui Israel" și numai împotriva voinței și încredințării lor au acceptat uneori să meargă la neamuri (vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei și vizita lui Petru în casa sutașului Corneliu - Fapte 8 și 10-11). A trebuit ca Dumnezeu să-l aleagă pe Pavel și să-l trimeată ca „apostol al neamurilor". Recrutat pe drumul Damascului și învățat direct de Cristosul cel înviat, probabil în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la început tulburare oriunde și-a propovăduit mesajul numit atît de semnificativ „Evanghelia mea" (Rom. 2:16). Tulburarea a fost suficient de mare pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15). Spre surprinderea noastră aflăm din textul care consemnează lucrările adunării din Ierusalim că în sînul Bisericii erau „unii din partida fariseilor, care crezuseră... și care ziceau că neamurile trebuie să fie tăiate împrejur, și să li se ceară să păzească Legea lui Moise" (Fapte 15:5) Nu-i de mirare că înfruntarea dintre ei și Pavel și Barnaba a dat naștere la „multă vorbă" (Fapte 15:7). A trebuit ca Petru și Iacov, „care sînt priviți ca stîlpi" (Galat. 1:9) să ia cuvîntul și să lămurească lucrurile. Ce au spus ei?

 

În primul rînd, Petru și-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite și anume că de fapt chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai slujba pentru care era acuzat acum Pavel:

 

„Fraților, știți că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin gura mea, neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, și să creadă" (Fapte 15:7).

 

Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu:

 

„Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei, și le-a dat și lor Duhul Sfint ca și nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi și ei, întrucît le-a curățit inimile prin credință" (Fapte 15:8-9).

 

Concluzia lui Petru și îndemnul lui au fost:

 

„Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu, și puneți pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca și ei, sîntem mîntuiți prin harul Domnului Isus" (Fapte 15:10-11).

 

Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut" și că au ascultat cu mai multă atenție rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte 15:12).

 

Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantă. Cu maturitatea care-l caracteriza, Iacov explică din profeții cum Dumnezeu a hotărît o vreme în care neamurile să fie în centrul atenției divine în detrimentul Israelului, întărind cuvintele lui Petru, Iacov spune:

 

„Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Și-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Și cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume?- n.n.) Mă voi întoarce, (nu te poți întoarce decît dacă te-ai depărtat! - n.n.), și voi ridica din nou cortul lui David din prăbușirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, și-l voi înălța din nou; pentru ca rămășița deoameni să caute pe Domnul, ca și toate neamurile peste care este chemat numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, și căruia îi sînt cunoscute din veșnicie" (Fapte 15:14-18).

 

Sînt convins că foarte puțini dintre evrei se gîndiseră cum trebuie la profeția aceasta, după cum tot foarte puțini o bagă astăzi în seamă în sînul Bisericii. Importanța ei este dublă: ea i-a anunțat pe evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre neamuri și anunță neamurile că în final Dumnezeu va ridica din prăbușirea lui, cortul lui David!

 

Concluzia și îndemnul lui Iacov au fost:

 

„De aceea, eu sînt de părere să nu se mai pună greutăți acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu...” (Fapte 15:19).

 

Cînd Pavel își scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atît de clare. Ierusalimul și „fariseii" din Biserică își trimeteau înc㠄misionarii" s㠄convertească adunările creștine născute de Pavel". Tulburarea și confuzia domneau pretutindeni. Iată de ce apostolul simte nevoia să se apere și să apere adevărul mesajului Evangheliei sale:

 

„Fraților, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obîrșie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învățat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Cristos...”(Galateni 1:11-23)

 

Pavel mărturisește că, deși independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără cunoștința și încuviințarea lor (Galateni 2:1-9). Această recunoaștere a Evangheliei lui Pavel fusese pusă la îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia:

 

„Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în față, căci era de osîndit" (Galateni 3:1). Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creștinii dintre evrei și creștinii dintre neamuri trebuia osîndită pe față și Pavel nu a ezitat să o facă. Era în joc mîntuirea mulțimilor care primiseră credința:

 

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos" (Galateni 2:21).

 

Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creștin trebuia mai întîi să crezi în Cristos și apoi să ajungi să împlinești toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin creștin, trebuia să devii de asemenea „iudeu"; să accepți tăierea împrejur, Sabatul și toate celelalte ceremonii iudaice. Pentru Pavel, așa ceva era exact contrariul creștinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obține atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne și prin abilitatea cuiva de a ține Legea. Pavel știa însă că mîntuirea se primea prin har și numai prin credință. Toate strădaniile omului nu puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii, ci declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos și aruncarea în brațele iubitoare ale Mîntuitorului. iudeul era înclinat să spună: „Doamne uite lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul tăierii mele împrejur. Dă-mi acum mîntuirea pe care mi-am cîștigat-o." Pavel privea așa ceva drept o blasfemie la adresa sacrificiului ispășitor al lui Cristos.

 

„Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viața noastră ca popor al lui Dumnezeu este Legea dată nouă prin Moise. Fără ea n-am fi știut ce înseamnă să trăiești după placul lui Dumnezeu. Cum să renunțăm acum la ea? Cum să renunțăm la trecutul nostru de popor al Domnului?"

 

„Foarte bine, răspundea Pavel în capitolul 3:1-29, să vedem atunci cine este strămoșul nostru: Moise sau Avraam? Avraam cu siguranță. Și cum a căpătat Avraam trecere înaintea lui Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credință?

 

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, și credința aceasta i-a fost socotită neprihănire" (Gal. 3:6)

 

„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi binecuvîntate în tine." Și că nimeni nu este socotit neprihănit prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit va trăi prin credință”.

 

Însă Legea nu se întemeiază pe credință; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele". Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii... pentru ca binecuvîntarea vestită lui Avraam să vină peste neamuri, în Cristos Isus" (Gal. 3:8-14)

 

Într-adevăr, „sămînța" lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntați toți credincioșii (Gal. 3:16).

 

Pentru Pavel, Legea a funcționat ca un „pedagog spre Cristos" (Gal. 3:24). Pedagogul era pe atunci sluga ce ducea elevul la școala maestrului său. Rolul pedagogului înceta odată cu apariția profesorului:

 

„După ce a venit credința, nu mai sîntem sub îndrumătorul acesta... Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod... fiindcă toți sînteți una în Cristos Isus. Și dacă sînteți ai lui Cristos, sînteți „sămînța" lui Avraam, moștenitori prin făgăduință" (Gal. 3:25-29).

 

Se poate spune că Iudaismul a fost „leagănul creștinismului" și noi am putea adăuga „și era gata, gata să-i fie și mormîntul!"

 

A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el să fim eliberați din robia „învățăturilor începătoare" ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Cristos. Moise venise să ne dea „mărturia" și ne-a făcut „robi ai păcatului care clocotește în noi". Pavel ne prezintă un Cristos al Crucii care a venit să ne fac㠄cu adevărat slobozi" (Ioan 8:36). El are „toată puterea în cer și pe pămînt" și poate face acest lucru!

 

2. Roada Duhului Sfînt

 

Pavel scrie unei colectivități de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această pricină el își alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare și o deosebită pricepere în adaptarea mesajului la puterile și vocabularul ascultătorilor. Vorbind despre rezultatele produse de lucrarea Crucii în viața celor credincioși, el le numește „ROADA" și le prezintă în contrast cu „faptele firii pămîntești" (Gal. 5:16-26). Cele 17 fapte ale firii sînt contrastate cu cele 9 rodiri ale Duhului. Să nu credeți cumva că această exprimare simplă este și simplistă! Roada Duhului, așa cum o prezintă aici Pavel, este așezată în trei grupe distincte de cîte trei și cuprinde într-o minunată așezare transformarea totală pe care o face Duhul lui Dumnezeu atunci cînd pătrunde în viața cuiva.

 

Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea,

Rodire către alții: Îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,

Rodire față de noi înșine: credincioșia, blîndețea, înfrinarea poftelor.”

 

Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l putem „duce" pe Dumnezeu. Fiecare își va primi răsplata după alegerea pe care a făcut-o:

 

„Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pâmîntească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viața veșnică" (Gal. 6:8).

 

Secerișul nu se va face după cît de mult am știut, ci după cît de mult am semănat!

 

3. „Semnele Domnului Isus Cristos"

 

Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui și pentru care îl batjocoreau unii (Gal. 6:17). Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata"și se poate traduce prin: sigiliu, semnul de proprietate așezat uneori pe spatele, pe fața sau pe brațul unui sclav și pe pielea unor animale.

 

Care să fi fost „stigmata" lui Pavel?

 

Erau semnele bătăilor și loviturilor primite pentru mărturia lui creștină!

 

„...arătăm că sîntem vrednici slujitori”...„în lovituri fără număr... De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărîmat corabia cu mine..." (2 Cor. 6:4; 11:23-25)

 

Mîinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneală, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl puneau în rînd cu „tulburătorii" și cu făcătorii de rele, dovedeau credincioșia lui în slujirea creștină. Fața arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat și ridurile de pe fruntea unei mame nu sînt semne de disprețuit. „Semnele Domnului Isus" purtate de Pavel pe trupul lui nu erau temei de batjocură! „Iudaizatorii" aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim, Pavel purta pe trupul său semnele unei acreditări mult mai înalte. Ce suferințe înduraser㠄iudaizatorii" pentru Evanghelie? Niciuna. Ei au știut să-și păzească pielea. Pavel în schimb devenise „dizgrațios" la privit pentru că se făcuse una cu „Omul durerii"!

 

CUPRINSUL CĂRȚII

"Eliberare prin Evanghelie"

 

Cuvînt de salut (1:1-5)

 

1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 și 2)

Veritabilă în ce privește originea ei (cap. 1)

Veritabilă în ce privește natura ei (cap. 2)

 

2. Superioritatea Evangheliei creștine (3 și 4)

În noile relații pe care le produce (cap.3)

În privilegiile pe care le aduce (cap. 4)

 

3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (5 și 6)

Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (5:1-15)

Duhul pune capăt robiei în firea pămăntească (5:16-6:10)

Cuvînt de încheiere (6:11-18)

 

**************************************************