2 TESALONICENI

 

Așa cum am arătat deja, cele nou㠄Epistole ale Bisericii Creștine" sînt așezate într-o succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole și respectiv 2 epistole. Primele patru vorbesc despre CRUCE ca esență a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele două, așezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur și sursă de motivație pentru perseverența sfinților. În primele patru, credința privește înapoi la Cruce și este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea privește sus la Mirele ceresc și creste în devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor, nădejdea privește înainte spre sfîrșitul care se apropie și se aprinde de dor.

 

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B" - „Către tesaloniceni B".

 

Autorul: Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

 

Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei epistole.

 

Contextul scrierii: Pentru circumstanțele istorice, recitiți ceea ce a fost scris în introducerea făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut datorită unui „fals" viclean prin care „cineva" alterase învățătura despre ziua revenirii Domnului.

 

Conținutul cărții: Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei dintîi, în care Pavel le prezentase credincioșilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1 Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-și scria el însuși corespondența din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21), „cineva" s-a găsit să scrie o „epistolă" pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului. Din cauză că nu-i cunoșteau scrisul de mînă, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Așa a apărut 2 Tesaloniceni.

 

„Cît privește venirea Domnului nostru Isus Cristos și strîngerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip...” (2 Tesal. 2:1-3).

 

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu un semn de recunoaștere și de verificare a epistolelor sale:

 

„Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; așa scriu eu" (3:17).

 

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă" era aceea c㠄ziua Domnului ar fi și venit chiar".

 

Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil și trupește, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere „în Duhul", ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului" nu ar mai trebui așteptată ca un eveniment glorios așezat în viitor, ci ea ar trebui înțeleasă ca o vreme de har, o perioadă de „o zi" în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani și o mie de ani sînt ca o zi". Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea Bisericii.

 

Dacă veți asculta cu atenție în jur, eroarea aceasta mai persistă și în zilele noastre.

 

Corecția făcută de Pavel este energică și imediată. El spune c㠄ziua Domnului", ca eveniment unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaște două evenimente catrastrofice:

 

a. „lepădarea de credință" (2:3), înțeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele lui Dumnezeu și

 

b. „descoperirea omului fărădelegii" numit și, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu", sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2:3).

 

Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare acestei apariții mondiale:

 

„Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum, să fie luat din drumul ei" (2 Tes. 2:7)

 

Totuși, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate compara cu ce va fi atunci cînd: „...se va arăta acel Nelegiut...” (2 Tes. 2:8)

 

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și de puteri mincinoase, și cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiți" (2:9-10).

 

Lucrarea acestui „Anticrist" va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliștile prezenței Duhului lui Dumnezeu; o lume cufundată în părtășia celui care însumează toate realizările „separării și împotrivirii față de Dumnezeu": Satan însuși.

 

Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să pășească în arenă pe față, identificîndu-se cu lumea înșelată de el, conducînd-o și însuflețind-o într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

 

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiți" (2 Tes. 2:11-12)

 

Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul" Său. Înfruntarea finală va fi între Diavol și Domnul Isus însuși, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale" (2 Tes. 2:8).

 

O altă greșală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială". Bazați pe faptul că venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinații spre „lene" au găsit pretext pentru părăsirea ocupațiilor zilnice și pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta". Astfel de oameni deveniseră o povară pentru adunare și o proastă mărturie față de cei de afară. Nu este de mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce" (2 Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză pentru leneși. Creștinul trebuie să-și slujească Domnul pînă în cea din urmă clipă a existenței sale.

 

Cuvinte cheie și teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum, să fie luat din drumul ei".

 

Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că Pavel a vorbit aici despre prezența și lucrarea Duhului Sfînt în dispensația Bisericii. Se cuvine să-i mulțumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică" în calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voiește!

 

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente", scos din activitate și ținut pentru o vreme în „abis", dar, pînă atunci, la sfîrșitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o oprește acum" îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va crește și va fi: „Vai de voi, pămînt și mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă știe că are puțină vreme" (Apoc.l2:12).

 

Abia atunci își va da el pe față întreaga răutate și putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat să caute să-i înșele pe sfinți prefăcîndu-se într-un „înger de lumină" (2 Cor.11:14), ci se va putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită" (1 Petru 5:8).

 

Atunci, el va apare ca: „fiara ieșită din mare" și ca „fiara ieșită din pămînt" cu chipul omului identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această ființă umană împuternicită cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înșelînd-o, pentru ca apoi să o stăpînească chinuind-o.

 

De ce „trebuiesc" să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care L-a refuzat pe Cristos, va învăța pe propria ei piele ce groaznică este viețuirea fără prezența Domnului, într-o ultimă și culminantă lecție, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te răscoli „împotriva Domnului și împotriva Unsului Său" (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).

 

Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creația, se va arăta din cer desăvârșitul „7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de la răsărit și se vede pînă la apus", și-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale și cu arătarea venirii Sale" (2 Tesal. 2:8).

 

CUPRINSUL CĂRȚII

 

„Așteptînd, veghind și lucrînd cu răbdare"

 

Cuvînt de salut (1:1, 2)

 

I. ALINARE - în nădejdea revenirii Lui (cap. 1)

Odihni într-o viață de încercări (3-7)

Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12)

 

II. AVERTIZARE - în privința timpului venirii Lui (cap. 2)

Cînd și cum va veni (1-12)

De ce și cum să așteptăm (13-17)

 

III. ANGRENARE - în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3)

Încurajare pentru ce este bun (1-5)

Mustrare pentru ce este rău (6-15)

Benedicție și semnătură (3:16-18)

 

**************************************************