DANIEL

 

 

Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Reciproca este valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conținutul profetic așezat în cele 66 de cărți ale Bibliei.

 

Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot așa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeții.

 

Din cauza conținutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toți cei care au combătut Biblia și credința creștină. Criticii ei înfierbîntați au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credință pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.

 

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creștini, lucrurile erau clare chiar și înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conținute chiar în textul cărții, despre Daniel a mai scris și Ezechiel, care-l așează în rîndul sfinților poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit" și „un om foarte înțelept" (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl amintește pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viață.

 

Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conținutului cărții lui Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunța că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, cînd veți vedea "urîciunea pustiirii", despre care a vorbit proorocul Daniel, „așezată în locul sfînt" - cine citește să înțeleagă! -...”)

 

În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare" citînd din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii pînă acum și nici nu va mai fi".

 

Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului...”

 

Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu". Domnul Isus i-a răspuns cu același text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, și venind pe norii cerului" (Matei 26:63-64).

 

Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare" confirmînd ceea ce scrisese însuși Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ține ascunse aceste cuvinte și pecetluiește cartea, pînă la vremea sfîrșitului. Atunci mulți o vor citi și cunoștința va crește" (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrșitului", a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel și a declarat emfatic: (De acum) „Cine citește să înțeleagă" (Matei 24:15).

 

Acestei înțelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.

 

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul".

 

Autorul: Deși pare surprinzător, știm foarte puține lucruri despre acest om extraordinar.

 

(1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-și piardă specificul național evreiesc, refuzînd s㠄se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împăratului" (Dan. 1:8). Pus în școală, a dat curînd dovadă de o înțelepciune cu totul ieșită din comun, dar mai ales s-a evidențiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu și de a primi tălmăciri pentru vise și vedenii.

 

(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadnețar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Și acolo însă și-a păstrat dorința de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru și apartenența lui la lumea supraomenească a revelației divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale istoriei.

 

Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadnețar a fost urmat de Belșațar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul și a lui Cir, persanul. Simpatizat de toți aceștia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc" pe lîngă curțile imperiale ale pămîntului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conștiință cosmică și de „lumină a neamurilor".

 

A murit la Susa, probabil de bătrînețe, la 90-94 de ani.

 

Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este și conținutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariții angelice sînt întrepătrunse într-o țesătură densă și imposibil de separat.

 

De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar și Templul - ultima speranță a evreilor - fusese ras de pe fața pămîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puțin așa le plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Și tot așa erau înclinați să creadă și evreii. Reîntoarcerea și refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ține Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ținut de promisiunile făcute lui David și Solomon?!

 

Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai niște răspunsuri date unor astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova și adresate lui Israel și neamurilor deopotrivă.

 

Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranității Sale de la Israel și l-a dăruit lui Nebucadnețar, El l-a ridicat pe evreul Daniel și l-a așezat la curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui și prin acțiunile lui să-l învețe pe Nebucadnețar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu și-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există și că are ultimul cuvînt în desfășurarea evenimentelor istoriei lumii. În același timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape", gată să le asigure supraviețuirea și în stare să-i elibereze și acum din robie tot așa cum a făcut-o și atunci cînd i-a scos din țara Egiptului.

 

Conținutul cărții: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul invadează lumea obișnuită și schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelație deosebită, cu puternice implicații în desfășurarea ulterioară a istoriei.

 

Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai și nu au fost produsul fabulației o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.

 

Pe durata robiei, evreii și-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credință monoteistă mai tare decît granitul. Cei plecați în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuți în captivitate, Dumnezeu i-a „curățit" pe evrei în cuptorul mîniei Lui și i-a scos de acolo vindecați pentru vecie. Nu mulțimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestări dumnezeiești supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.

 

De la Ezechiel știm că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viață. Și cum s-ar fi putut să fie altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 și 3 ale cărții sale? Ba încă sub influența lui Daniel, Nebucadnețar emisese și celebrele lui proclamații către toate popoarele din Imperiu în care recunoștea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenți pe cei din Israel. Cu o nouă și arzătoare dorință, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărți că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia" - cap.9:2), și ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar și pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan și de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 și 46).

 

Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzîndu-le prinzînd viață chiar sub ochii lor? Experiențele din acești 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor și rătăcirilor lor și transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică și definitivă pentru Iehova.

 

Aranjarea cărții este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice.

 

Mesajul cărții: Scopul cărții exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să știe cei vii că Cel Prea înalt stăpînește peste împărăția oamenilor, că o dă cui îi place". Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadnețar, „capul" de aur și cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor".

 

O altă caracteristică izbitoare a acestei cărți este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificație? Noi credem că da.

 

Există o corespondență extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadnețar (cap.2) și prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor". Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituțiile comerciale și diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărții, la limba aramaică din mijlocul ei și apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii și mai spune ceva, și anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrînd doar pentru cei ce știau limba evreilor detaliile lui semnificative.

 

În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel și-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înțeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înțeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai și numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amîndouă limbile amintite.

 

Dumnezeu a așezat chiar în cuprinsul cărții dovada datei evenimentelor anunțate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.

 

Cuvinte cheie și teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte și de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desăvîrșire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia".

 

Mulți alți critici au susținut cu încăpățînare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de către preoți. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele și o copie a cărții lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creștină.

 

Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cărții sînt visele profetice ale lui Nebucadnețar din capitolul 2 și vedenia despre „cele șaptezeci de săptămîni" din capitolul 9.

 

Visul lui Nebucadnețar din capitolul 2 schițează istoria împărățiilor lumii și are un interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeție privitoare la Israel și la evenimentele cheie prin care va trece acesta.

 

Visul lui Nebucadnețar

 

Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 și o lămurește în detaliu), acest pasaj anunță că Dumnezeu s-a hotărît să renunțe pentru un timp la importanța preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul și să aducă în scenă "Vremea neamurilor", pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.

 

Lui Nebucadnețar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă" (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfășura pe pămînt începînd cu Imperiul lui și pînă la venirea împărăției „care va dăinui veșnic" (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăție pe care Dumnezeu o va aduce pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul vreunei mîini" și va acoperi întreg pămîntul (Dan. 2:34, 35, 45).

 

Cei dintîi creștini au cunoscut și ei aceste profeții din cartea lui Daniel și le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos și a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:

 

„Capul de aur al Chipului, ca și leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul și brațele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor și Perșilor; pîntecele și coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deținut supremația începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca și fiara „nespus de grozav de înspăimîntătoare și de puternică" îi arăta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier și parte de lut, ca și cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împărății care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care lovește Chipul și aduce Judecata asupra întregului pămînt este Cristos". („Tretise on Crist and Antichrist" - Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)

 

Partea de profeție care se împlinise deja le era foarte clară primilor creștini. Ei și-au dat seama chiar și că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernămînt, aliate într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc Anticristului și că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor", instaurînd chiar aici pe pămînt împărăția neprihănirii. Cei dintîi creștini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăției. Nu este de mirare, căci însuși Domnul îi învățase să se roage spunînd: „Vie împărăția Ta" (Mat. 6:10).

 

Revenind la secvențele visului lui Nebucadnețar și la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:

 

Imperiul Babilonian - a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadnețar la putere, ca un urmaș al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur". Realizările militare, economice și edilitare din Imperiu au depășit fără termen de comparație tot ceea ce omenirea văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraș, Babilonul era o minunăție a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri și gros de 25 de metri. În interiorul orașului existau provizii suficiente pentru a supraviețui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereți dubli ai orașului și asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadnețar adunase în Babilon cantități uriașe de aur: clădise temple aurite, statui de aur și el însuși domnea pe un uriaș tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omenești și al trăirii fără Dumnezeu.

 

Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeții, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu și în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-și găsește un rival pe pămînt de care să se teamă, Dumnezeu însuși se ridică împotriva lui și-l sortește pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul și cum l-a ajutat în chip providențial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin niște „porți, care să nu se mai închidă". Istoria ne spune că așa a și fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, cînd populația orașului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului și să pătrundă prin albia goală a rîului, pe sub zidul cetății, între cele două ziduri ale fortificației. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dac㠄cineva" n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porțile de fier dinspre interiorul cetății. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devin㠄ca Sodoma și Gomora", un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei și-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise și Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim și în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.

 

Urmașul lui Nebucadnețar, numit de Daniel: Belșațar, n-a învățat nimic din experiențele tatălui său și a fost înlăturat de la tron de însuși Dumnezeu, care-i cîntărise în balanța dreptății Sale și-l găsise ușor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru și arogant în înfățișare, dar gol și ignorant în esență. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînțeles și face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist și Babilonul istoric. Citiți în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar cîteva:

 

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).

(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.

(3) Mîndria merge înaintea căderii.

(4) Oamenii nu învață din experiența trecutului.

(5) Bogăția și slava lumii sînt puse în cîntarul divin și fiecare își va primi răsplata.

 

Imperiul Medo-Persan - a luat ființă în 538 î.Cr. și a durat 200 de ani, pînă cînd a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mîinile medo-perșilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuși Dumnezeu care o anunțase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmașul lui Nebucadnețar n-a priceput nimic din experiența marelui împărat (Daniel 5:18-22) și a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadnețar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului și brațelor de argint" (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă și avea trei coaste în gură între dinți" (7:5), dar și cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice și care și-a întins cuceririle dincolo de Egipt și pînă la granițele Greciei.

 

Importanța profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeției făcută despre apariția și rolul împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunțase prin Isaia și numele acestui împărat și lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărți" că s-au împlinit datele anunțate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor și împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfățișat înaintea împăratului purtînd în mîini sulul profeției lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru și Ezra ne povestește despre hotărîrea luată de el (Ezra l: l -11).

 

După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbușit încercînd să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deși copleșiți numeric, proporția a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obținut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-și regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul" grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuțime nemaiîntîlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui Alexandru să se întind㠄pînă la marginile pămîntului" (Daniel 8:5).

 

Imperiul Grecesc - este asemănat în visul lui Nebucadnețar cu „pîntecele și coapsele de aramă" (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obișnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldații greci se spunea că sînt „de aramă". Coiful, platoșele, și scutul le-au dat grecilor avantaje nete și i-au ajutat să înfrîngă oști care-i depășeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru că nu putea merge mai departe.

 

Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beții și în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar și campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorința de a repeta ceea ce făcuse în tradiția Olimpului grecesc Bachus și Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri și a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.

 

Influența imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă și de durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanții s-au impus prin forța armată și viclenia distracțiilor. Rezultatul influenței grecești a fost o slăbire a moralei și o provocare la adresa atașamentului evreilor față de Dumnezeu.

 

Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare în Templu și a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît preoții și a încercat o grecizare forțată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naționalist în evrei și sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat și și-au dobîndit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfîrșit însă repede. Din cauza frămîntăriior interne și a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat și a căzut sub stăpînirea mașinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadnețar și din vedeniile lui Daniel.

 

Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de șocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimîntătoare și puternică" (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriașe forțe de invazie romană care „avea niște dinți mari de fier, mînca, sfărîmă, și călca în picioare ce mai rămînea"

 

Roma și-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu și coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului...

 

În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînă în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.

 

Din cele patru puteri mondiale anunțate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadnețar și prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:

 

(1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului și

 

(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă și să căutăm să identificăm fragmentele de informații pe care ni le pune la dispoziție textul profetic.

 

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.

 

a) Este un imperiu segmentat în două secțiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare"), imperiul este unitar și are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenței lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfățișează sub forma unei imposibile unități între fierul și lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei și a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forță și au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leșin", dispărînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii". (Noi trăim acum în vremea sfîrșitului și putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă și ca alcătuire, sub numele de „Confederația Europeană" sau „Piața Comună" sau „Comunitatea Europeană". Există astăzi chiar și un „Parlament European" ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unități distincte de guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfîrșite și că Dumnezeu este gata să reia firul profețiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apar㠄Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul" (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, "domnul care va veni" (Daniel 9:26). El va face semne mari și minuni, va intra în Templul din Ierusalim și se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinții și-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omenești" (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăția în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).

 

b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoșător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu și-a găsit echivalent în nici o creatură de pe fața pămîntului. Textele profetice îl numesc pur și simplu „FIARA". Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspămîntătoare și de puternică". „Avea dinți mari de fier și mînca, sfărîmă și călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte" (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică și armele moderne de distrugere îngrozesc pe toți locuitorii pămîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini și pe amenințarea cu războiul atomic.

 

c) Este un imperiu în care totul și toți se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să cumpere" (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeție a părut greu de crezut, dar acum, de cînd au apărut calculatoarele electronice, computerele și credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea știe că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mîine.

 

d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat și în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (și numită din acest motiv: „o a doua fiară", va îndemna tot pămîntul să cadă în admirația Fiarei celei mari:

 

„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiași putere satanică deci) și făcea ca pămîntul și locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată...  Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorîți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei" (Apocalipsa 13:12-15).

 

e) este primul și singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire față de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe față Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuși o va însufleți după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată" (Apoc. 13:12) și îi va transmite împotrivirea lui față de Stăpînul universului care l-a făcut „să-și piardă vrednicia" și să devin㠄Satanah" (Împotrivitorul).

 

Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2 Tesal. 2:4).

 

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, și se va încumeta să schimbe vremile și legea; și sfințiilor fi dați în mîinile lui timp de o vreme, două vremi și jumătate de vreme" (Daniel 7:25).

 

„Împăratul va face ce va dori; se va înălța mai pe sus de toți dumnezeii și va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; și va propăși pînă va trece mînia, căci ce este hotărît se va împlini. Nu va ține seama nici de dumnezeii părinților săi, nici de dorința femeilor; cu un cuvînt, nu va ținea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toți". (Daniel 11:36-37)

 

Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunțită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de față este bine să ne oprim aici și să ne amintim că această ultimă formă de guvernămînt al oamenilor, mai rea și mai perversă decît toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenția vreunei alte structuri sociale, ci prin însăși intervenția lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini omenești"- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadnețar, punînd capăt vremii neamurilor, și întemeind o nouă împărăție, care va fi dat㠄poporului sfinților Celui Prea înalt" (Daniel 7:27).

 

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpînire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, și oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire veșnică, și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată" (Daniel 17:13-14).

 

Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadnețar, este bine totuși să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:

 

(1). Sfîrșitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătățiri treptate care să culmineze cu venirea împărăției cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbușire și de catastrofă neașteptată. În vedenia lui Nebucadnețar, peste degetele de fier și lut se prăbușește „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini" (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăția lui Mesianică) și face bucăți întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt și împrăștiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45).

 

Iată ce scrie William Newall în această privință: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, și mai grav, din înșelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace și liniște!" atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată, și nu va fi chip de scăpare" (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală și va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavă purtată de vînt".

 

(2). Sfîrșitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadnețar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte știm, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri - Imperiul de Răsărit și Imperiul de Apus. Despărțirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaștere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, definește cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unității europene. „Legăturile omenești" de care vorbea Daniel există: căsătorii peste granițe, călătorii fără pașapoarte, investiții multinaționale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte țări, planul de a avea în curînd o monedă comună unică, etc. Totuși, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forța și tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică și politică. Șubrezenia părților componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluțiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar... pacea adevărată nu va fi așezată decît de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii".

 

CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI

 

Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărții lui Daniel este o profeție privitoare la Israel și la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul" (Dan. 9:25).

 

Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor", pînă cînd Dumnezeu se va arăta și va reașeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în sămînța ta" - Gen 22:18).

 

Iată cuprinsul profeției:.

 

(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului său". Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificația de săptămînă) sînt împărțite în două grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămîni și săptămîna a-70-a.

 

De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului" și pînă în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost hotărîte șapte săptămîni și șase zeci și două de săptămîni". Făcînd socotelile ajungem la 69x7=483 de ani de la decret și pînă la moartea lui Mesia. Rămîne încă o a 70-a săptămînă de ani, rezervați pentru vremea sfîrșitului, cînd un „domn al unui popor care va veni" va face un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul și, intrînd în Templu, se va da drept Dumnezeu.

 

Pentru a înțelege profeția trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa și care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinților mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU" (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărții: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe" sau în luna Nisan 445 î.Cr.

 

După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintîi zi a ei. Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal" au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbește în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) și dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii șocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar" (Luca 3:1). Știind că Tiberiu și-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

 

Cine a citit Evangheliile știe că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor așteptînd ceea ce El numea „Ceasul" care-i fusese hotărît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

 

„Acum sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice?... Tată, izbăvește-Mă din CEASUL acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!" (Ioan 12:27).

 

Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulțimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia și teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!" (Luca 19:40)

 

Fără a-și face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul și a izbucnit în plîns spunînd: „Dacă ai fi cunoscut și tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrășmașii tăi te vor înconjura cu șanțuri, te vor împresura și te vor strînge din toate părțile te vor face una cu pămîntul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău; și nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA" (Luca 19:42-44)

 

Ierusalimul ar fi trebuit să știe că se împliniseră cei 483 de ani și că venise vremea profeției rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd și călarepe un mînz, pe mînzul unei măgărițe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de așteptare. „Unsul" înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea să fie „stîrpit", și nimeni în afară de El nu știa încă ce vroise să spună Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, și nu va avea nimic" (9:26). Mîntuitorul călătorea înspre înviere!

 

Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la sfîrșitul celei de a 69 săptămîni și începutul celei de a 70-a săptămîni se întinde acum „taina ținuta ascunsă de veacuri": vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrșitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri", Dumnezeu se va întoarce iarăși înspre Israel, îi va readuce în patria lor și vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecția lui inițială, ei își vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu și declanșmd lanțul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.

 

Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profețiilor lui Daniel. Sperăm însă ca acest studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor pentru investigații personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în minte, noi așteptăm sunetul trîmbiței divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinți, stăpînirea din timpul împărăției, și slava de care vor fi urmate toate acestea.

 

**************************************