Cum m-am intors la Dumnezeu

De Dumitru Cornilescu

traducatorul bibliei in limba Romana

 

 

Cuprins

| Spre traducerea Bibliei |

| Intoarcerea mea |

| O intarire si un inceput |

| Lucrul la o scoala normala |

| Intoarcerea unui preot si lucrarea Sa |

| Cuvantul intr-o scoala de fete |

 

 

Spre traducerea Bibliei

Eram la seminar și învățam pentru a deveni preot. Nu știam ce înseamnă să ai un Mântuitor personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc.

Câteodată mă gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărți religioase din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărți creștine, întrucât pe vremea aceea, la noi în țară, erau foarte puține.

Am început să comand aceste cărți și să le ci­tesc. Pe când le citeam, am aflat că toate vorbeau despre o viață creștină deosebită, cu totul diferită de viața religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieți mă înflăcăra din ce în ce mai mult și îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot: să fac cunoscut poporului nostru această viață". Dar cum?

Nu m-am mulțumit să aștept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole din aceste cărți; uneori chiar cărți întregi, și să le trimit spre publicare aproape la toate revistele religioase din țară. Mă așteptam să văd viața despre care îmi vorbeau ele. Dar viața nu venea.

Când eram la Universitate, din economiile mele și banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar și cântăreț la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole si chiar cărți si tractate, și să le împart prin țară. Dar cu toată această lucrare, viața pe care o așteptam nu venea.

Mă miram si ziceam: „Ciudat lucru! Sunt aceleași cărți, aceleași gânduri: de ce nu vine aceeași viață despre care vorbesc ele?" Am în­ceput să mă gândesc mai temeinic și să citesc cărțile cu mai multă atenție. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă că toate cărțile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic și s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru care viața zăbovește să vină". Am început să citesc Biblia în fiecare zi dar - după câteva zile - Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o traducere așa de proastă că n-o puteam înțelege. Mă miram cum de putea cineva să laude Biblia așa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar când am început s-o ci­tesc într-o altă limbă, am înțeles-o și mi-a plăcut.

,,Hei, mi-am zis eu, dacă e ca poporul nostru să capete viața creștină prin Biblie, trebuie să aibă o traducere pe care s-o înțeleagă. Dacă eu nu înțeleg traducerea de față, cum vor putea s-o înțeleagă ei?!"

Atunci am început să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipărești? Nu puteam să mă gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în același timp, tipăream mereu cărți mai mici, apoi am tipărit un calendar cu gânduri creș­tine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calen­dar doamnei C., care era la Geneva. Era ceva nou la noi în țară. Dânsa mi-a scris apoi cu privire la el. Când a venit în țară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei: „Tocmai acesta este și gândul meu", mi-a răspuns dânsa.

Avea o sumă de bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea Bibliei în țară.

Așa că s-a bucurat când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era asi­gurat, deci m-am apucat imediat de lucru.

 

Întoarcerea mea

 

Pe când lucram la traducerea Noului Tes­tament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în grecește, într-un dicționar, ca să-i văd înțelesul. Și pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obișnuite. De pildă, când am văzut că Biblia vorbește așa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbește atât de mult despre păcat. Negreșit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva foarte rău înaintea lui Dum­nezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva:

-   Ce este păcat?
I-aș fi răspuns:

-   Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat.

-   Cine e un păcătos?

-   Ucigașul e un păcătos si locul lui este la închisoare.

Dar când am citit c㠄oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății" (Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă știam că toți se mânie în fiecare zi. Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poți altfel decât să te superi. Și dacă toți se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie așa de grav. N-am putut să pricep versetul acesta și am trecut mai departe. Când am ajuns la versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toți au păcătuit", nu am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane care n-au omorât niciodată pe nimeni și nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe de ce spune Biblia că toți au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alții, măcar mă cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, așa că nu pot spune că sunt un păcătos". N-am putut înțelege nici versetul acesta, l-am lăsat și am trecut mai departe.

Când am ajuns la celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să facă binele..." m-am înfuriat puțin pe locul acesta., Asta n-o pot crede", mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut multe lucruri bune. Și dacă nu cunosc pe alții, mă cunosc pe mine. Am făcut o mulțime de lucruri bune, împărțind broșuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu și așa mai departe. Și acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face binele», când eu văd că este cel puțin unul... sunt eu însumi." N-am putut pricepe și am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea", am zâmbit și am zis: „E cu putință să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?" Așa că nici asta n-am înțeles-o și am mers mai departe.

Când am ajuns la versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbește despre a „doua moarte", adică iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva groaznic. Aș vrea să știu cine e acolo în iazul de foc". Si, când am văzut că în iazul cu foc sunt ucigașii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine, ucigașii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoși". Apoi am cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Si, spre marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt și mincinoșii.

„Cum" mi-am zis eu, e minciuna un păcat așa de mare ca să fie pedepsită cu aceeași pe­deapsă ca uciderea? Doar orice om spune min­ciuni în fiecare zi. Si nu numai una, ci multe si de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni de lingușire, minciuni de politețe, etc. Și dacă e așa, mi-aduc aminte că și eu am spus o mulțime de minciuni în viața mea. De pildă, când ești acasă și vine cineva pe la tine și tu nu vrei să te vadă, spui că nu ești acasă. Asta înseamnă o minciună." Așa că acum m-am încredințat de-a-binelea că eram un păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul cu foc. Atunci a început să-mi fie frică si îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă duc acolo în ruptul capului".

Nu cunoșteam însă calea mântuirii. Nu știam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cer­cetat mai departe. Când am ajuns la versetul acela     din epistola către Romani, care spune că: „toți    sunt socotiți neprihăniți fără plată", am zâmbit și am zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până acum am văzut că toți sunt păcătoși, osândiți să meargă în foc și acum deodată iată-i pe toți «socotiți neprihăniți fără plată». Care e deosebirea?" Și, citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era și e o deosebire.

Da, „socotiți neprihăniți fără plată", dar prin credința în sângele lui Isus Hristos, pe care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispășire pentru păcate. „A", mi-am zis, „Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?" învățasem la școală că el a murit pentru păcatele întregii lumi (l Ioan 2.2). Dar la ce-mi folosește mie lucrul acesta, când eu sunt un păcătos și păcatele mele nu sunt iertate? Dar, dacă a murit pentru păcatele întregii lumi", mi-am zis eu, „a murit pentru păcatele mele, fiindcă și eu sunt unul din lume". Oricum ar fi, văd din cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit și pentru mine, deci iertarea aceasta e și pentru păcatele mele. Slavă Domnului! Dacă voi zice lui Dum­nezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine, am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am crezut ce spune Cu­vântul Tău." Și așa am luat pentru mine iertarea păcatelor.

Acesta a fost cel dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit pentru păcatele noastre, dar a și înviat ca să ne facă neprihăniți. Si acum e un Mântuitor viu. ,,Bun", mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi". Dar cea mai mare bu­curie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu, căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul, pentru că El a frânt puterea vrăjmașului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.

Eu îmi închipuiam că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să păcătuim. Ce bucuros am fost când am descope­rit că există o astfel de putere care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas a fost când am descoperit că El e și Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân, iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noș­tri, ci suntem ai Lui cu tot ce avem și cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui Isus Hristos, am zis: „dacă aposto­lul Pavel era un rob, cu atât mai mult trebuie să fiu eu rob." Si așa L-am luat ca Domn si Stăpân al meu, care n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Și ce Domn si Stăpân minunat e El, căci te poți încrede deplin în El.

Așa m-am întors la Dumnezeu. Acum știam că eram născut din nou, un copil al lui Dum­nezeu. Știam că de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viața cea nouă. Și cel dintâi lucru pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci îmi ziceam: „Tradu­cerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om nou și trebuie să am o nouă tra­ducere făcută de omul cel nou. Am început tra­ducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, și anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu sunt și de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!

 

O întărire și un început

 

Acum greutatea era că eram singura persoană care începuse o viață nouă în felul acesta. Citisem si alte cărți care întăreau cele de mai sus. Dar erau... cărți. Așa că am început să mă gândesc: „viața asta e foarte frumoasă, dar cine știe dacă nu e numai o închipuire a mea, fiindcă am că­pătat-o numai prin citirea și cercetarea Bibliei!" Dar acum fiecare verset mi se înfățișa într-o lumină nouă. Și versetul acesta din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „In orice lucru aduceți cere­rile voastre la cunoștința lui Dumnezeu prin rugăciuni și cereri". „Doamne", am zis eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău, dar nu știu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt suflet venind la Tine, în același fel, voi fi deplin încredințat că sunt pe calea cea bună."

M-am rugat. După trei luni, m-am pomenit, într-o dimineață, cu doi tineri de la Școala Militară din Botoșani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiți pentru moarte. „Fiindcă", ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front și cine știe dacă nu vom muri! Și trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte. Dumneavoastră ca preot trebuie să știți cum poate fi cineva pregătit pentru moarte",,Da", am zis eu, „bine că ați venit acum, fiindcă dacă ați fi venit acum trei luni, n-aș fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul Hristos a murit pentru păcatele voastre și, dacă luați pentru voi acest fapt și vă dați viața și inima în mâna Lui, aveți iertarea păcatelor chiar în această clipă. Iar dacă vă duceți pe front si muriți, Mântuitorul vă aș­teaptă să vă primească la El. Dar dacă vă veți întoarce, veți avea de făcut ceva pentru el și anume să spuneți și altora cum pot fi pregătiți pentru moarte". S-au bucurat de această veste. Au primit-o îndată și s-au întors la cazarmă, spunând celor­lalți că sunt mântuiți și că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în râs, alții doreau să mai audă despre așa ceva. Duminica următoare, au mai venit cu alții si le-am spus adevărul si lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul și, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă seara.

Aveam mult timp la dispoziție, așa că am simțit nevoia unei schimbări. Fiindcă toți eram tineri, ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu știam ce să cântăm. Cântece din lume nu puteam cânta, iar cântări creștinești nu aveam nici una. Dar, printre cărțile pe care le comandasem, la început, era și o carte de cântări. M-am uitat prin ea și am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă limbă, nu în românește.

Acum însă obișnuiam să mă duc la Mântui­torul cu toate problemele și i-am zis: „Mântui­torule, vezi în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poți să-mi dai putere să traduc câteva cântări". M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi am încercat, și, după multă trudă, am tradus o cântare și apoi altele, în duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie să se înno­iască în viața cea nouă, chiar și cântarea. Ca urmare, am început să le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult și, la ultima strofă, au început toți să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învățat cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă si au cântat-o și acolo. Mulți din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceștia se duc și petrec cu muzică dumi­nica. Trebuie să ne ducem si noi la petrecere". Au venit să petreacă și mulți dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Așa a fost începutul.

Câteva fapte izbitoare au făcut să se întindă mișcarea.

Una dintre ele a fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care nu credea în nimic. Prietenii noștri, la început, doreau să-l facă si pe el să vină să audă Evan­ghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Docto­rul i-a spus să mănânce miere, dar miere nu se găsea în oraș în timpul războiului. El și-a adus aminte că la mine mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine și să-i aducă puțină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul acela își are părerile lui, eu le am pe ale mele, si nu vreau să mă cert cu el". Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credință, el nu începe". „A, dacă e așa", a zis el în cele din urmă, „am să mă duc".

A venit, și a mai luat un alt prieten cu el. „Fiindcă" zicea el, „cine știe, poate că ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite si măcar să fim noi doi, iar el unul". Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credință. Prietenul lui, care nu știa nimic despre hotărârea camaradului său, și-a zis: „Suntem în casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos. Trebuie să vorbim puțin și despre credință, chiar dacă nu credem". Și a început să spună c㠄acum lumea nu mai crede în nimic". Fără îndoială, m-am folosit de prilejul acesta si am început să vorbesc despre Evanghelie. Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulțime de lucruri neplăcute.

Eu am așteptat până s-a liniștit și apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat foarte liniștit și, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de lucruri la școală?" „Pentru că", am zis eu, „n-au trecut prin ele și nu le au". Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte și l-am rugat să vină duminica viitoare și să-mi spună dacă i-a plăcut.

în duminica viitoare, când a venit, l-am între­bat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte mult și că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat", i-am zis eu „trebuie să iei o hotă­râre". „Am și luat-o", a răspuns el. „Ce hotărâre?" l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru Domnul Hristos". Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere printre tovară­șii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus și pe alții.

Aveam si un foarte bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră si citea o carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut si a început să râdă de el. Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult, roagă-te ca diseară pe la ora șase să-mi dea drumul din carceră și să mă duc la Iași. Atunci am să mă întorc si eu la Domnul". Muzicianul și-a zis: De ce n-ar putea face Dum­nezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui". Apoi a zis prietenului său:„Dorința ți se va împlini". Apoi s-a retras pentru câteva minute, s-a rugat într-un colț și a început să citească mai departe.

Spre marea mirare a celorlalți, pe la șase sea­ra, a venit un soldat si a zis: „L. e liber si are or­din să plece îndată la Iași". Ce răsunet a avut aceas­tă întâmplare în cazarmă! Fiecare a știut de ea. Duminica viitoare, si mai mulți au venit să audă vestea Evangheliei. Așa a început mișcarea

 

Lucrul la o școala normală

 

Când s-a terminat războiul, doi dintre cei întorși la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre duminicale au fost nevoiți să se ducă la școala normală de la B. să-și finalizeze studiile ca să se facă învățători. Simțeau că trebuie să facă și acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare încurcătură.

Puteau însă să se roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, si să se roage. Au spus Domnului cam așa: „Doamne, Tu știi că noi nu putem să predicăm și nu putem vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoști sufletele din școala aceasta și nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt fră­mântați de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să vorbim nimănui si nu chemăm pe nimeni". Așa au și făcut. După patru zile, a venit la ei un coleg și le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi vă duceți în pădure. Puteți să-mi spuneți și mie ce faceți acolo?" Cei doi au rămas cam încurcați, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ți-o plăcea". „Ce anume?" a întrebat el. „Ei, ne rugăm și noi". „Tocmai de asta am nevoie și eu", a zis el. „Cam bănuiam eu așa ceva. Vreți să mă lăsați să vin și eu cu voi?" „Cu siguranță!" a fost răspunsul celorlalți. Ce bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată așa de curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit și alții, așa că, după o vreme, erau destul de mulți cei care se duceau frecvent si se rugau.

Mulți dintre ei s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără îndoială, n-au mai putut rămâne ascunși acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a plăcut, altora nu. Se înțelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Așa că a început, ca de obicei, o mică prigonire.

Câțiva colegi neântorși la Domnul s-au ho­tărât într-o seară să se ducă după ei la aduna­rea de rugăciune si să arunce cu pietre în ei. Credincioșii au auzit, dar au luat hotărârea să se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus si au început să se roage. Apoi au venit cei neântorși la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut venind si a început să spună în rugăciunea lui: „Și acum, Doamne, ai milă de cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră și atinge-le ini­ma". Deodată cel care era în fruntea cetei a aruncat șapca și pietrele jos, și a îngenuncheat și el, mișcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toți ceilalți au făcut la fel. Astfel i-a izbă­vit Domnul și au avut o foarte bună adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit școala și a trebuit să plece. S-au despărțit la gară, după o foarte frumoasă adunare de rugă­ciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de venirea trenului, trenul care avea să-i împrăștie în lungul si în latul țării.

Iată încă o întâmplare din viața lor. Unul din­tre aceștia, necredinciosul de care am vorbit la început, care era un bun creștin acum, era foarte sărac pentru că războiul abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui i-a lăsat ca moștenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăși pe care le-a dat spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul cămășilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăși a pus așa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai gândească la altceva decât la cămăși. Se gândea bietul om ce bine are să fie când are să pună mâna pe ele! Dar în curând și-a dat seama că gândul la cămăși era gata să ia locul Mân­tuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămășile acelea frumoase și a venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul și a început să arunce în apă toate cămășile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese stăpânire pe el. „Și astfel", zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar pacea tulburată de cămăși. Era mai bine să fiu slobod și cu Mântuitorul decât cu cămășile și fără Mântuitorul. Din clipa aceea viața mea a fost plină de bucurie și putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăși în locul celor pe care le pierdusem pentru El".

 

Întoarcerea unui preot și lucrarea Sa

Cam pe vremea aceea a trebuit să mă duc la București ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un prieten preot. Era văduv. După moar­tea soției sale, îl frământa mult gândul să aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu știa cum. El auzise despre întoarcerea mea și despre lucrarea începută. Eram în corespondență. I-am scris câte ceva, dar n-a înțeles nimic. Când am venit la București, l-am văzut si am început să stăm de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade și dintre cei mai buni, era un păcătos si nu putea să creadă că el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru așa ceva! După multă vorbă și supărare din par­tea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui și că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă". După ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice si el, despre „întoarcerea la Dumnezeu". ,Bun", i-am răspuns eu, „dar tre­buie să fii întâi tu întors la Domnul". „N-are a face", a zis el, „am să predic altora". A început să predice.

Într-o duminică, pe când predica și zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârșit prin a vedea grozăvia propriului său păcat si s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp ce căuta să în­toarcă pe alții la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părțile. Biserica era plină, dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?" mă întreba el într-o zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la Dumnezeu". Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascul­tători sunt foarte atenți la predică. Cheamă pe câțiva dintre ei la tine acasă marți seara să vor­bim cu ei despre sufletul lor".

Pentru prima dată ne-am adunat cinci per­soane. După ce am vorbit mai mult asupra Evan­gheliei, urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit alții și, în curând, odăița preotului a fost plină. La început lucram numai pentru bărbați. Pe femei nu le lă­sam să vină. Ele auzeau însă acasă de la bărbații lor și ne-au cerut voie să vină și ele. Le-am spus să mai aștepte. Au așteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Așa că a trebuit să le vestim Evanghelia și lor. Dar, în curând, odaia devenise neîncăpătoare și a trebuit să luăm sala unei școli. Acolo predicam amân­doi, o dată pe săptămână, si venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulți s-au întors pe atunci la Dumnezeu.

În același timp mi-am tipărit traducerea Bi­bliei, apoi mai multe tractate și cărți pentru înaintarea în viața creștină, precum si publicația „Adevărul Creștin" pentru evanghelizare. Mulți și-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt sau nu mântuiți, si unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea tractatelor, cărților sau a publicației.

Se înțelege că o asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de marele vrăjmaș al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulțumit și nici n-a fost. Ba încă a fost foarte furios și a stârnit o mare împotrivire. Dom­nul a biruit, măcar că prietenul meu a fost dat afară.

Mulți dintre cei întorși la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în sufletele lor. Unii din ei au învățat carte numai ca să poată citi Noul Testament.

Iată acum si o pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obișnuiam să învățăm pe cei întorși la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când faci ceva care ține de omul cel vechi", ziceam noi, „Satana se bucură, dar Mântuitorul e foarte trist". O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa si voia să pună niște perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoar­cerea ei, femeia se supăra foc când i se întâmpla așa ceva și drăcuia și blestema. Acum însă și-a adus minte c㠄lucrurile vechi au trecut" și că era „o făptură nouă în Hristos". S-a uitat împrejur și, ca și când Satana ar fi fost de față și l-ar fi văzut, i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele". Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a întors într-o parte și a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu zic!" Iar a încercat să pu­nă perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat la Domnul și a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de două ori! Ajută-mi Tu". Și când a încercat din nou, perdelele nu au mai căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruința câștigată.

Și câte astfel de pilde s-ar putea înșira!

 

Cuvântul într-o școală de fete

 

Voi încheia cu o frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau lecții de religie într-o școală, unde erau mai multe fete de la țară. La început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe urmă, am acceptat, în pri­mele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu și erau pline de credințe deșarte. Am dat fiecăreia un Nou Testament și le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am început să citesc si eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămâ­nă prin întrebări si răspunsuri. Se înțelege că, în toate aceste lecții, căutam să le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câte­va luni, totul părea în zadar. Dar, la urmă, a în­ceput să se vadă ceva rod și multe din ele s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la sfârșitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula școlii îl cerea. Trebuia ca ele să învețe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream când făceam lec­ția. Așa că acum știau multe versete pe dinafară. Pentru examen, le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înțeles din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult știau aceste fete simple despre calea mân­tuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din Matei 11: „ Veniți la Mine toți cei trudiți si împovărați, și Eu vă voi da odihnă." „Ce înseamnă asta?" am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniți la Mine? „Ei", a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră stați acolo și eu aici. Dacă îmi spuneți să vin la dumneavoastră, por­nesc îndată si vin la dumneavoastră". „Bine dar cum poți să vii la Domnul Isus în felul acesta?" „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupului. Așa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El. fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum". „Dar ce înseamnă să fii împovărat?" „Vedeți dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm din greu aici. Și câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea așa de mult atunci să ne odihnim puțin. La fel e si cu păcatele. Noi suntem împovărați din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Așa că, venind la Isus cu păcatele noastre, El ne iartă și ne dă odihnă". „Dar tu ai venit la Isus?" „Da!" „Când și cum?" „în cutare zi, când vorbeați despre versetul acesta, eu am făcut întocmai ce ne-ați spus. Am văzut că eram vinovată din pricina păcatului. Și am zis Dom­nului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la Tine și Te rog să-mi ierți păcatele». Și El mi le-a iertat". „De unde știi?" „Așa a spus El". „A fost vreo schimbare în viața ta de atunci?", Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă mâniam, acum nu mă mai supăr, etc." „Cum poți să faci așa ceva?" „Cer putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau și așa birui". „Adevărat?", am întrebat eu pe directoare, care era de față la examen.„Da, da", a răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am știut până azi că această schimbare s-a făcut prin lecția de religie".

Ce bucurie a fost când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor" și e o „putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede".

* * *

Mă opresc aici. Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e același și puterea Duhului este aceeași azi ca si în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.

Și acum, dragul meu cititor, te întreb: ce ți-au spus și ce ți-au adus ție aceste rânduri? Dacă ești întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbă­tat văzând cât de minunat lucrează Domnul. Și nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare începută de El.

Dar dacă nu ești mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea acestor rânduri? Mântuitorul e același și tu ai nevoie de El, cum am avut și eu. El te iubește și te așteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primești acum si aici? Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate"!

 

*****************************************