CÎNTAREA CÎNTARILOR

 

Aceasta este cartea cea mai controversată din Biblie. Este foarte greu de imaginat care ar putea fi rolul ei în serviciile religioase din Sinagogă sau Biserică. Totuși, frumusețea ei și faptul că Dumnezeu a îngrijit să fie așezată alături de celelalte scrieri sfinte o fac una dintre cele mai sublime texte poetice care s-au scris vreodată în întreg evantaiul de religii ale lumii.

 

Cîntarea Cîntărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat și femeie la nivelul stabilit inițial de Făcătorul nostru. Adevărata religie condamnă deopotrivă și ascetismul și depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente și trăiri dintre un soț și o soție în cadrul sfînt al familiei.

 

Titlul: Și în originalul evreiesc și în greacă și în latină, cartea poartă același nume: „Shir Hashiram", „Asma Asmaton" și „Canticum Canticorum" care se traduc toate în românește prin „Cîntarea Cîntărilor". Numirea subliniază valoarea textului care trece drept un superlativ al artei literare evreiești.

 

Autorul: Textul însuși ne spune că această carte este scrisă de Solomon. (1) Numele lui apare de șapte ori în conținutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Condițiile de abundență și belșug pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în capitolul 3:6-11. (3) Cetățile pomenite în text fac aluzie la existența unei țări care nu trăise încă tragedia divizării.

 

Textul din 1 Împărați 4:32, 33 ne spune că Solomon a compus 1.005 cîntări și a avut o cunoaștere deosebită despre animalele și plantele din natură. În textul Cîntării Cîntărilor sînt pomenite 21 de feluri de plante și 15 specii de animale.

 

Data scrierii: Cîntarea a fost compusă în tinerețea lui Solomon, probabil cam prin anul 965 î.Cr.

 

Conținutul cărții: Ca în toate marile povești de dragoste din lume, faptele acestei întîmplări sînt simple și aparent, banale. Ceea ce le conferă o incomensurabilă valoare este bogăția de sentimente umane care le însoțesc. Iată mai întîi datele acestui poem de dragoste:

 

Împăratul Solomon avea o vie în ținutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim (8:11). El a lăsat-o în îngrijirea unor arendași (8:11) care erau de fapt o familie constituită din mama, doi fii (1:6), și două fete: Sulamita (6:13) și încă o soră mai mică a ei (8:8). Această Sulamită era un fel de „cenușăreasă" a familiei (1:5), foarte frumoasă, dar nebăgată în seamă de nimeni. Frații ei o tratau cu toată asprimea punînd-o la munci grele, așa că ea nu și-a putut păstra și îngriji prea mult frumusețea chipului (1:6). Era pusă să tundă via și să așeze curse pentru vulpile mici care stricau via (2:15). Uneori era trimisă să pască oile (1:8). Viața sub arșița soarelui o făcuse să aibă pielea complet arsă de soare (1:5).

 

Într-o zi, un chipeș străin s-a apropiat de via păzită de arendași și a stat de vorbă cu Sulamita. Era împăratul Solomon, care fără să-și facă cunoscută adevărata identitate a stat de vorbă cu Sulamita. Sub privirile lui pline de admirație și la auzul vorbelor lui meșteșugite de cuceritor de inimi, Sulamita a simțit pentru prima dată necaz pentru înfățișarea ei neîngrijită (1:6). Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui (1:7). El i-a răspuns numai în termeni generali (1:8), dar a continuat să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit (1:8-10) și să-i promită daruri ca semn al dragostei și seriozității lui (1: 11). Pe scurt, străinul i-a cucerit inima și a plecat promițîndu-i că va reveni nu peste multă vreme. În absența lui, imaginația ei s-a aprins de dor. A început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineață ca el va veni împreună cu zorile (3:1). Într-un sfîrșit, el s-a întors așa cum promisese, de data aceasta cu toată splendoarea și fala sa împărătească și a luat-o de soție (3:6-7).

 

Pe această întîmplare simplă, Solomon brodează toată măiestria lui ornamentală specifică orientului. Dragostea nu este o problemă de fapte, ci de trăiri emoționale intense și niciodată nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea acestor sentimente inefabile care scapă cercetării raționale, dar ne aprind pînă la incendiere inima. Cartea este plină de comparații, metafore, alegorii și personificări fermecătoare.

 

Destinația cărții: Se pare că destinația inițială a acestui poem a fost educația noilor căsătoriți în tainele și consolidarea dragostei. Ca și celelalte cărți poetico-didactice, Cîntarea Cîntărilor a fost unul din manualele după care se făcea educația în Israel. Cartea a avut însă și o altă destinație. Ea era citită în public la unele din sărbătorile anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu și poporul Său pe care și l-a ales pentru vecie. Această lectură publică pare, dacă nu total nepotrivită, cel puțin discutabilă, societății moderne de astăzi. Nu trebuie să uităm însă că în Israel imaginea căsniciei era sfîntă și că ea fusese folosită de însuși Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25). În Noul Testament Pavel și Ioan folosesc și ei alegoria căsniciei pentru a ilustra relația dintre Domnul Isus și Biserică (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil că și această libertate a lor ar fi fost criticată de „puritanii" pretențioși de astăzi, dar sarcina lor a fost mult ușurată de existența acestei Cîntări a Cîntărilor în canonul Vechiului Testament.

 

Metode de interpretare: Există trei teorii asupra felului în care trebuie înțeleasă această carte:

 

(1). Interpretarea naturalistă care nu vede în această carte nimic altceva decît o colecție de cîntece erotice de dragoste, așezate laolaltă din cauza subiectului și frumuseții lor comune. Aceasta teorie face din includerea cărții în canonul religios evreiesc un fapt inexplicabil și fără sens. Cînd ne gîndim cît de mult au prețuit evreii scrierile lor sfinte și cu cîtă atenție și-au păstrat ei aceste „oracole" veșnice, această teorie își pierde foarte repede orice valabilitate.

 

(2). Interpretarea alegorică, care transformă întreaga carte într-o succesiune de tablouri simbolice cu sensuri ascunse și sublime. Excesul de imaginație îi face însă pe susținătorii acestei interpretări să nege fundamentul istoric real al cărții și-i determină să caute în fiecare mic detaliu al textului corespondente spirituale desăvîrșite. Un astfel de comentator a „văzut" în părul bogat al femeii descrise în text nici mai mult, nici mai puțin decît mulțimea neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de mîntuire!

 

(3). Interpretarea tipologică găsește o cale de mijloc între cele două interpretări de mai sus, păstrînd ce este bun în fiecare și refuzînd excesele extremismelor. Conform acestei interpretări, cartea are un fundament istoric real cu o desfășurare cronologică de evenimente. Întîmplarea este așezată în șapte „tablouri" teatrale independente și interdependente în același timp care descriu dragostea ideală dintre un bărbat și o femeie. Frumusețea sfîntă a acestei uniri plănuite în tiparul ei de însuși Dumnezeul creației, este preluată într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip" intensitatea iubirii care trebuie să existe între Dumnezeu și Israel, în interpretarea evreiască și între Cristos și biserică, în interpretarea creștină.

 

SCHIȚA CĂRȚII

 

Personajele „distribuției" alese de autor sînt Solomon, Sulamita și corul fetelor din Israel. Intervențiile lor se alternează mereu schimbînd planul acțiunii și delimitînd succesiunea de 7 „tablouri" idilice:

 

1. Retrăirea nunții împărătești (1:1-2:7)

 

2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 - 3:5)

 

3. Retrăirea perioadei logodnei (3:6 - 5:1)

 

4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 - 6:3)

 

5. Împăratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 - 7:10)

 

6. Miresei îi este dor de acasă (7:11 - 8:4)

 

7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)

 

Simbolistica „tipologică" a acestei cărți este înlesnită de existența psalmului 45 cu care probabil că a fost intenționată să facă pereche. Vă îndemnăm să citiți cu atenție acest psalm și să vedeți cum, în spatele acțiunii în care evoluează Solomon și mireasa lui aleasă, se desfășoară un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos) este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform tălmăcirii din Evrei 1:7, 8).

 

Conținutul psalmului 45 poate fi împărțit în două părți egale:

 

I. O invocație adresată mirelui (2-9)

a. despre frumusețea făpturii sale, v.2

b. despre măreția înfăptuirilor lui, v. 3-5

c. despre stabilitatea împărăției lui, v. 6

d. despre bucuria lui în fața căsătoriei, v. 7-9

 

II. O invocație adresată miresei (10-17)

a. un apel la o dăruire totală, v. 10-11

b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12

c. un elogiu al frumuseții ei, v. 13-15

d. o promisiune a unui viitor strălucit, 16-17

 

Mesajul cărții: Pentru cititorul creștin, Cîntarea Cîntărilor constituie o subliniere a unirii noastre cu Cristos. În Biblie sînt și alte alegorii care desriu această relație. Se vorbește despre Cristos ca și Cap, iar despre Biserică ca trup, definind aspectul de unire vie într-un organism al vieții; se vorbește despre Cristos ca temelie și despre noi ca pietrele clădite în edificiul de deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei uniri. Se spune că Cristos este vița, iar noi sîntem mlădițele, pentru a ilustra caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrșit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi născut, dintre mai mulți frați" pentru a sublinia aspectul unei moșteniri comune pe care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficientă pentru a ilustra desăvârșirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru. Numai unirea dintre un soț și o soție, în contopirea totală din perimetrul familiei, poate reda ceva mai mult din această extraordinară lucrare prin care Dumnezeu ne-a așezat „în Cristos" (Efes. 5:31-32).

 

***********************************