APOCALIPSA

 

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou" - „Descoperirea lui Isus Cristos". Această numire ne atrage atenția asupra Domnului Isus ca sursă și subiect general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cărții.

 

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine și despre desfășurarea istoriei viitoare este însuși Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul uman", „scribul" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărții (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conținutul cărții adeverește și el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuși foarte religios și foarte convins că mișcarea începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forțelor demonice care sînt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

 

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creștinismul intra într-o perioadă de grea persecuție din partea autorităților din Imperiul Roman. Cei mai mulți comentatori sînt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

 

Contextul scrierii: Din momentul în care autoritățile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creștinii - care-L considerau împărat pe Isus și nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creștinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc. 2:13) căzuse deja împreună cu alții, ca primele victime produse de persecuție (Apoc. 6:9). Ioan însuși se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile și mai cumplite care trebuiau să vină.

 

Conținutul cărții: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioși să stea tari în credință și să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu și Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului și biruința glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creștinii sînt îndemnați să stea tare și să se împotrivească Diavolului chiar și cu prețul vieții. Ei trebuie să știe că au fost pecetluiți cu sigiliul veșniciei și că vor fi răzbunați la venirea Domnului Isus, cînd cei răi vor fi pedepsiți pe vecie, iar cei credincioși vor primi cununa răsplătirilor și intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvîșite cu Fiul lui Dumnezeu.

 

Pentru a înțelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să știe că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia și unii dintre profeți cuprind și ei pasaje „apocaliptice". Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoștințe despre realități care ne depășesc în mod normal limitele cunoașterii noastre bazată pe experiență și simțuri. Cu toate că la prima vedere viziunile și imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înțelege deoarece textul însuși ne pune la dispoziție „cheia" unora dintre simbolurile cărții (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare" este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9-10).

 

Există patru școli de interpretare ale cărții Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă și cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susțin că:

 

(1) Preteristă - textul cărții este simbolic și legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întîmplat deja și din care putem scoate principii veșnic valabile.

 

 

(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrînd lupta dintre bine și rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.

 

(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea și pînă la vremea sfîrșitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din școlile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reformația, etc.

 

(4) Viitoristă - natura textului și felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia" din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt și cele care au să vină după ele". Apocalipsa este privită ca o cronică a vieții creștine din „vremea Bisericii" și ca o anunțare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrșitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care își așteaptă în curînd împlinirea.

 

Majoritatea celor care interpreteaz㠄viitorist" cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor șapte Biserici, nu numai niște epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creștinismului pînă în vremea sfîrșitului (Apoc. 2 și 3). Restul cărții nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărții se vor declanșa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtășiei cu Dumnezeu și cu cerul.

 

Deși recunoaștem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii și se armonizează cel mai bine cu ceea ce știm deja din informațiile transmise nouă grin intermediul celorlalte cărți profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărății în care „Cineva", venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut și reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-și influența domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeții sînt atît de clare și în număr atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi" pe toate, ar însemna o necinstire a inspirației Duhului Sfînt asupra autorilor lor.

 

Mai există și acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înțelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină și să sufere și să împărătească. Astăzi, noi știm că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în același Ierusalim ca să-și instaureze glorioasa Lui împărăție. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunța iminența celei de a doua veniri și declanșarea crizei mondiale care se va sfîrși cu biruința finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).

 

Cuvinte cheie și teme caracteristice: Istoria lumii se desfășoară între prima și ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde și prin ce se vor sfîrși toate lucrurile.

 

Apocalipsa este o succesiune de serii de „șapte". Se vorbește despre: șapte Biserici (Apoc 1:4, 11), șapte duhuri (Apoc 1:4), șapte sfeșnice de aur (Apoc 1:12), șaptestele (Apoc. 1:16), șapte peceți (Apoc. 5:1), șapte coarne și șapte ochi (Apoc. 5:6), șapte trîmbițe (Apoc. 8:2), șapte tunete (Apoc. 10:3), șapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), șapte cununi împărătești (Apoc. 12:3), șapte plăgi (Apoc. 15:7), șapte potire de aur (Apoc. 15:7), șapte munți (Apoc. 17:9), și șapte împărați (Apoc. 17:10). Cifra „7" reprezintă în simbolistica iudaic㠄perfecțiunea divină". Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvîrșirea înțelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără să se grăbească și fără să întîrzie, conducînd totul spre împlinirea planurilor Lui mărețe și desăvîrșite.

 

Cartea Apocalipsei poate și trebuie să fie înțeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfășurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mișcare a acțiunii prin care Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 și 20 descrie cea de a doua mișcare a acțiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărții înalță acțiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toat㠄noua creație". Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărții își găsesc repede locul și semnificația.

 

CUPRINSUL CĂRȚII

 

Introducere, 1:1-9

 

I. CRISTOS - pe tronul cerului

a. Fiul Omului între cele șapte sfeșnice, 1:10-20

b. Scrisorile către cele șapte Biserici, 2:1-3:22

c. Tronul slavei și închinăciunea din cer, 4:1 -5:14

 

II. Luarea în stăpînire a pămîntului

d. Ruperea celor șapte peceti, 6:1-17

 

O paranteză:

Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8

Mulțimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17

 

e. Cele șapte trîmbițe, 8:1-9:21

 

O paranteză:

Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

 

f. Cele șapte personaje, 12-13

(femeia însărcinată, pruncul, balaurul roșu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară)

 

O paranteză:

Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5

Vulturul cu Evanghelia veșnică, 14:6-7

Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13

Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

 

g. Cele șapte potire, 15-21

 

O paranteză:

Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

 

h. Împărăția de 1.000 de ani, 20:1-6

i. Ultima împotrivire și osînda lui Satan, 20:7-10

î. Judecata cea din urmă, 22:11-15

 

III. CRISTOS - domnește în noua creație

 

j. Un cer nou și un pămînt nou, 21-22

 

*************************************